SănătateaTV - Televiziunea Oamenilor Sănătoşi
ticker
ticker
Ce este incontinenţa urinară?
 
Deşi este în general legată de vârstă, incontinenţa urinară ce presupune pierderea involuntară de urină, nu este neapărat o consecinţă inevitabilă a îmbătrânirii. Incontinenţa urinară reflectă deseori o afecţiune de fond şi poate fi, de obicei tratată, chiar şi la vârstnici. Prin îngrijire adecvată, circa 70% dintre cazurile de incontinenţa urinară pot fi ameliorate sau vindecate.
 
Netratată însă, incontinenţa urinară nu se va ameliora, ci se poate agrava. Incontinenţa urinară poate duce la infecţii ale vezicii sau ale căilor urinare, iar prezenţa pe piele a urinei poate provoca alte afecţiuni ale pielii. În alte cazuri în care tratamentul incontinenţei urinare nu dă rezultate, pacienţii pot evita asemenea complicaţii folosind comprese absorbante speciale.
 
Femeile sunt mai predispuse la incontinenţă urinară decât bărbaţii, parţial din cauza planşeului pelvin (un grup de ţesuturi şi muşchi ce slăbeşte şi se lasă cu vârsta sau după naşteri).
 
Simptomele incontinenţei urinare: incapacitate de a controla eliminarea urinei, urinare involuntară la tuse, râs, strănut, alergare sau alte activităţi fizice.
 
Cauzele incontinenţei urinare
 
Controlul urinar normal implică întregul sistem urinar - rinichii, ureterele, vezica urinară, uretra şi muşchii pelvini - ca şi sistemul nervos central. Când vezica se umple, ea trimite un mesaj la nervii măduvei spinării, care iniţiază apoi ceea ce numeşte reflexul de micţiune, contracţia muşchilor vezicii care forţează urina să iasă prin uretră în exteriorul corpului.
Incontinenţa urinară poate apărea când se dereglează oricare etapă a acestui proces.
Incontinenţele urinare sunt de trei tipuri, deşi multe persoane, mai ales femei, prezintă simptome din cel puţin două categorii.
 
În incontinenţa de efort, muşchii care înconjoară uretra sunt atât de slăbiţi încât nu mai rezistă la o crestere bruscă a presiunii din vezică. Tuşea, strănutul, râsul, efortul sau orice mişcare care exercită brusc presiune pe vezică poate provoca scurgeri - reduse însă, de obicei, la numai câteva picături.
 
În incontinenţa prin micţiune imperioasă, vezica, ca şi în cazul unui sugar sau copil mic, se contractă pur şi simplu de fiecare dată când se umple; pacientul nu controlează necesitatea bruscă de a elimina. Acesta este un tip frecvent de incontinenţă la oamenii sănătoşi, dar poate să apară şi la cei cu boli afectând sistemul nervos central, cum ar fi un accident vascular cerebral, boala Alzheimer, boala Parkinson şi scleroza în plăci.
Scurgerile implică, de obicei, cantităţi mari de urină, deoarece vezica se goleşte.
 
Incontinenţa prin prea-plin apare când un pacient nu mai simte senzaţia semnalând că e momentul pentru golirea vezicii. Vezica nu se goleşte niciodată normal, rămânând cel puţin parţial plină; urina în exces se scurge, pur şi simplu, afară, de obicei în cantităţi relativ mici. Incontinenţa prin prea-plin este asociată cu diabetul sau, la bărbaţi, cu o prostată mărită care blochează fluxul urina; la femei poate fi de vină o tumoră ovariană sau un fibrom. Alte cauze pot fi medicamentele sau afecţiunile neurologice care afectează nervii vezicii urinare.
 
Intervenţiile chirurgicale pe sau în jurul căilor urinare pot, uneori, lăsa cicatrici sau alte leziuni,
provocând incontinenţă urinară. Chiar şi un disc vertebral alunecat poate declanşa scurgeri, prin presiunea asupra nervilor care vehiculează mesaje de la şi spre vezica urinară.
La femei pot provoca incontinenţă urinară graviditatea şi naşterea, care întind şi slăbesc mulţi dintre muşchii ce intervin în controlul urinar. Studiile au arătat că probabilitatea unei femei de a pierde urina la efort creşte cu numărul de naşteri pe cale naturală. După menopauză, scăderea nivelului de hormoni estrogeni poate determina subţierea ţesuturilor căilor urinare, ceea ce poate slăbi planşeul bazinului, ducând la incontinenţă urinară.
 
Incontinenţa urinară este un efect secundar potenţial al multor diuretice, sedative, antidepresive, antihistaminice şi alte medicaţii. Uneori, vindecarea ei poate veni o dată cu simpla schimbare a unui medicament.
 
Diagnosticarea incontinenţei urinare
 
Se va cere o probă de urină pentru testarea infecţiilor. Medicul va examina, de asemenea, rectul, organele sexuale şi abdomenul pentru a elimina probleme de tipul unei tumori sau unei prostate mărite. Se poate cere să tuşiţi pentru a verifica dacă se declanşează o scurgere de urină, semn al incontinenţei de efort. Pentru a testa incontinenţa prin prea-plin,medicul poate introduce un cateter în vezica urinarădupă urinat, pentru a vedea dacărămâne urină reziduală.
Printre teste se numără uroflowmetria, în care se vor administra lichide pentru umplerea vezicii, după care se va cere urinarea într-un aparat special care înregistrează debitul de curgere. Un alt test util este cistomanometria, în care se introduc tuburi înguste în vezică şi rect pentru a măsura presiunea exercitată de muşchii vezicii.
 
Tratamentul incontinenţei urinare
 
Multe cazuri de incontinenţă pot fi vindecate sau, cel puţin, ameliorate prin tratament. Se recomandă, de obicei pacienţilor care suferă de incontinenţă de efort, două metode nemedicale exerciţiile Kegel şi biofeedback-ul.
 
În cazul emeile cu incontinenţă de efort pot utiliza exerciţiile Kegel pentru întărirea muşchilor planşeului pelvian, care susţin uterul şi vezica urinară şi controlează contracţiile vaginului şi uretrei. în timpul urinării, se contractă încet muşchii planşeului pelvisului, oprind scurgerea urinei. După ce se reţine de la urinare maxim 10 secunde se repetă de mai multe ori exerciţiul.
Se pot exerciţiilor Kegel se pot face exerciţii şi în alte momente, stând în picioare sau pe scaun sau în poziţie orizontală.
 
Reţinerea urinării este o altă tehnică utilă. Timp de şapte zile se va nota câte lichide se bea, cât de des apare urinarea şi câtă urină se elimină. Apoi se urinează la intervale stabilite, de obicei la fiecare 30 sau 60 de minute, iar treptat, într-un interval de mai multe săptămâni, se va creşte perioada de timp.
Dacă medicul hotărăşte că este necesară medicaţia pentru incontinenţa urinară, medicamentul
prescris va depinde de cauza afecţiunii. Dacă testele urinare arată semne de infecţie, se vor administra antibiotice. La femeile după menopauză, li se vor administra terapie de înlocuire hormonală pentru a creşte nivelul estrogenilor.
 
Pentru incontinenţă de efort, se poate administra pseudoefedrină, efedrină sau fenilpropanolamină, medicamente care tonifică sfincterul, muşchiul circular din jurul uretrei care ajută la controlul urinării. Pentru a reduce contracţiile involuntare ale vezicii urinare ce caracterizează incontinenţa prin micţiune imperioasă se poate folosi propantelină, imipramină sau oxibutinină,medicamente care ajută muşchii implicaţiîn urinare să funcţioneze adecvat.
Dispozitive speciale numite pesarii, care se introduc în vagin pentru a susţine muşchii bazinului,
pot fi utile anumitor femei cu incontinenţa de efort.
Un tratament mai nou pentru incontinenţa de efort la femei constă din utilizarea unor mici greutăţi vaginale, de formă conică, ce antrenează muşchii slăbiţi ai bazinului.
 
Dacă nici unul dintre aceste tratamente nu dă rezultate, medicul poate recomanda o intervenţie chirurgicală. La femeile cu incontinenţă urinală apărută din cauza sarcinilor şi naşterilor repetate, operaţiile de reparare a muşchilor şi ligamentelor sau repoziţionare a vezicii pot fi foarte eficiente, mai ales în cazul incontinenţei de efort.
De asemenea, se pot folosi articole special concepute cum ar fi lenjerie de corp absorbantă care neutralizează mirosurile şi dispozitive care captează urina şi o drenează într-o pungă etanşă de plastic.
 
Medicina alternativă pentru tratarea incontinenţei urinare se bazează pe întărirea planşeului pelvian, pentru a oferi vezicii mai multă susţinere: acupunctură, chiropractică (ajustarea oaselor şi articulaţiilor din jurul bazinului pentru întărirea muşchilor sistemului urinar, pentru un mai bun control urinar), homeopatie, reflexologie (stimularea ureterelor, vezicii, rinichilor, glandelor suprarenalele şi părţii inferioare a coloanei vertebrale).

Totodată, în tratarea incontinenţei urinare o importanţă majoră o arealimentaţia. De aceea, trebuie menţinută o greutatea normală, excesul de greutate corporală exercitând presiune asupra muşchilor vezicii, slăbindu-i. Efortul care însoţeşte constipaţia poate, de asemenea, slăbi muşchii vezicii. Constipaţia se poate evita prin creşterea cantităţii de fibre din alimentaţie: fructe, legume şi alimente din cereale integrale. Trebuie evitat fumatul, alcoolul, cofeina, zahărul, alimentele condimentate, sucurile acide, care pot irita vezica urinară. În cazul femeilor care au incontinenţă de efort, trebuie încercată încrucişarea picioarelor la strănut sau tuse.

Datele au fost preluate din volumul Medicina in familie
Newsletter

Vrei să fii la curent cu noutăţile Sănătatea TV:


Nume:
E-mail: