Auzul este una dintre cele mai importante funcţii ale corpului, el jucând un rol extrem de important în comunicare. Cu ajutorul auzului învăţăm să vorbim, ne dezvoltăm proprietăţi cognitive şi ne dezvoltăm socio-afectiv.
Auzul rămâne funcţional şi în timpul somnului, el permiţând trecerea rapidă a organismului în stare alertă, ca urmare a unei stimulări sonore adecvate. Diminuarea acuităţii auditive cu cel mult 20 de decibeli poartă numele de hipoacuzie. Hipoacuzia poate fi de mai multe tipuri în funcţie de gradul în care este afectat auzul. Putem vorbi despre: hipoacuzie uşoară, când nu putem auzi sunetele de intensitate scăzută, precum şoaptele sau cuvintele spuse în zone zgomotoase, hipoacuzie medie, când nu se pot auzi sunete precum telefonul sau soneria, hipoacuzie severă, când persoana afectată aude doar zgomotele puternice şi trebuie să poarte un aparat auditiv pentru a auzi şi restul zgomotelor de o intensitate mai scăzută şi hipoacuzia profundă, când pot fi auzite numai sunetele extrem de puternice.
Cum detectăm hipoacuzia
Hipoacuzia este greu de detectat atunci când copilul este mic, însă, este important să fie diagnosticată precoce, deoarece fără auz, copilul nu poate învăţa să vorbească. Există câteva semnale de alarmă care ne indică dacă un bebeluş este sau nu hipoacuzic. Atât copiii normali cât şi cei hipoacuzici “gânguresc”, însă la bebeluşii hipoacuzici această manifestare dispare în scurt timp de la apariţie, deoarece ei nu îşi pot controla vocea ca urmare a lipsei auzului şi nu pot avea modele sonore pe care să le imite. Un alt semnal de alarmă care ne indică faptul că micuţul poate avea o problemă de auz este incapacitatea acestuia de a reacţiona în faţa zgomotelor puternice. Diagnosticarea copiilor cu probleme de auz trebuie realizată din timp pentru a li se acorda proteze performante care să le permită să audă şi implicit să îşi dezvolte activitatea cerebrală. Dacă proteza este reglată corect, copilul poate reuşi să vorbească normal.
Legătura dintre auz şi limbaj
Deşi urechiile copiilor sunt formate încă de la naştere, nervii care fac legătura între organe şi creier sunt încă nedezvoltaţi. Ariile creierului responsabile de procesarea vorbirii şi dezvoltarea limbajului se maturizează prin stimulare şi antrenament corespunzător. La copiii normali aceste arii sunt dezvoltate cu ajutorul sunetelor pe care aceştia le aud. În cazul copiilor hipoacuzici aceste arii nu se dezvoltă suficient iar copilul nu reuşeşte să înveţe să vorbească.
Importanţa implicării familiei
În cazul copiilor hipoacuzici, rolul familiei este foarte important. Părinţii trebuie să vorbească cât mai mult cu micuţul hipoacuzic, pentru ca acesta să aibă modele sonore. Atunci când este şcolarizat, învăţătorul trebuie instruit de nevoile speciale ale copilului, precum necesitatea vorbirii în faţa copilului pentru ca acesta să priceapă mesajul verbal.
