Operaţia de cezariană (sau operaţia C) – reprezintă naşterea unui copil printr-un procedeu chirurgical folosind incizia. Operaţia se realizează prin secţionarea ţesuturilor, cu ajutorul bisturiului normal sau electric, la nivelul abdomenului inferior şi uterului mamei.
Incizia poate fi făcută la nivelul abdomenului inferior, deasupra zonei pubiene (transvers) sau, în anumite situaţii, sub forma unei linii ce uneşte ombilicul cu zona pubiană (verticală).
În majoritatea cazurilor femeia care apelează la cezariană, poate rămâne conştientă pe tot parcursul operaţiei şi îşi poate vedea şi ţine copilul în braţe, imediat după operaţie.
Recomandări privind naşterea prin cezariană
Deşi există situaţii în care se apelează la cezariană pentru a salva atât viaţa mamei cât şi pe cea a copilului, există şi cazuri în care medicul sau femeia gravidă aleg cezariana pentru că este "mai la îndemână" – pe considerente că procedând astfel elimină frica sau o parte din problemele medicale caracteristice naşterii pe cale naturală. Am vrea însă să ştii că medicii, în general, susţin naşterea pe cale naturală, aceasta fiind cea mai lipsită de riscuri. Cu toate acestea, există şi situaţii în care naşterea prin cezariană se impune.
Există câteva cazuri în care se recomandă naşterea prin cezariană şi anume atunci cînd:
• Fătul este plasat transversal, în loc să fie aşezat cu capul în jos
• Pelvisul mamei este foarte mic
• Mama suferă de hipertensiune arterială, boli cardiace, diabet sau miopie forte
• Cordonul ombilical este înfăşurat foarte strâns în jurul gâtului copilului
• Placenta praevia ( o anomalie de inserţie a placentei, situată prea jos în uter) centrală, fibrom uterin praevia (care acoperă colul uterin)
• Uterul cicatricial, rezultat al unei operaţii cezariene anterioare
• Are loc stagnarea dilataţiei
• Sarcina prelungită cronologic
• Vârsta înaintată a mamei
• Sarcina obţinută după tratament pentru sterilitate.
Operaţia de naştere prin cezariană
Operaţia de cezariană durează în general 45-50 de minute, iar copilul este scos din pântecul mamei în primele 5-10 minute, restul minutelor fiind alocate cusăturilor la nivelul uterului şi abdomenului. Înainte de efectuarea operaţiei de cezariană, medicul trebuie să se asigure că pacienta are anestezia bine făcută. În majoritatea intervenţiilor anestezia este spinală (rahidiana) sau epidurală (peridurală), dar sunt cazuri speciale în care este preferată anestezia generală.
După ce pacienta este anesteziată, se face o incizie de lungime egală cu distanţa de la încheietura mâinii până la vârful degetului inelar. În majoritatea operaţiilor incizia se face orizontal, chiar deasupra liniei părului pubian, deoarece se vindecă şi arată mai bine şi provoacă mai puţină durere mamei.
După intrarea în uter cu o tăietură puţin mai mare decât capul copilului, acesta este apucat cu grijă, iar moaşa apasă pe uter şi copilul este eliberat prin incizia făcută. Cordonul ombilical este prins şi tăiat, iar copilul este încredinţat asistentei sau medicului neonatolog.
Ginecologul elimină apoi placenta, coase uterul, inspectează ovarele şi trompele, după care pune la loc diferitele straturi de ţesuturi şi coase sau capsează pielea.
Pacienta poate primi o injecţie cu oxitocină combinată cu o doză de perfuzii pentru a ajuta uterul să se contracte în vederea opririi sângerării şi, uneori, pentru a preveni infecţiile, se administrează şi antibiotice.
Necesitatea operaţiei prin cezariană
În unele situaţii, placenta este prea aproape sau blochează complet cervixul şi naşterea vaginală poate duce la pierderi mari de sânge, periculoase de altfel, atât pentru mamă cât şi pentru făt.
Alte motive pentru care este recomandată operaţia de cezariană includ: scăderea bătăilor inimii fătului pentru mai multe minute, desprinderea cordonului ombilical (atunci când cordonul ombilical iese afară din vagin şi strangulează astfel vasele de sânge care ajung la copil), sângerare puternică vaginală datorită ruperii placentei, copilul în poziţie ,,breech,, sau transversală, copilul prea mare în raport cu bazinul mamei, diabetul mamei şi herpesul genital.
Tripleţii necesită cezariană aproape întotdeauna, în timp ce multe naşteri gemelare se pot face pe cale vaginală. Naşterea prelungită, atunci când femeia nu se poate dilata dincolo de un anumit punct, necesită efectuarea operaţiei de cezariană. Aceasta nu înseamnă că restul sarcinilor se vor termina tot cu o cezariană, asta pentru că fiecare copil e diferit şi nici o sarcină nu e la fel cu alta.
În general, când medicul aminteşte de operaţia de cezariană, precizează că este de preferat naşterea vaginală, însă specifică şi că în anumite cazuri este necesară cezariana. De aceea, când te întrebi care este calea cea mai bună prin care poţi să naşti, discută problema cu medicul până ai suficiente informaţii care să te ajute să iei o decizie. Poţi descoperi astfel că anumite idei preconcepute despre naşterea pe cale naturală sau despre cezariană se pot schimba discutând problema deschis, cu persoana cea mai potrivită…medicul tau ginecolog.
Ce poţi face şi ce nu, după operaţia de cezariană
Multe femei doresc să ştie ce pot face sau nu, după o operaţie de cezariană. În general, trebuie să stai în spital cel puţin 2-4 zile după operaţie, în funcţie de răspunsul organismului la medicamente şi de cât de repede reuşeşti să mergi pe picioarele tale. Firele interne folosite se vor resorbi dizolvându-se natural, iar cele externe vor putea fi îndepărtate la o săptămână de la operaţie. Multe femei se recuperează surprinzător de repede şi părăsesc spitalul în câteva zile.
Trebuie să mergi cu atenţie, să te întinzi, să te ridici şi să te aşezi în şezut uşor, fără a-ţi forţa muşchii abdomenului. Cu siguranţă vei avea nevoie de ajutor să urci sau să cobori scările – e bine să eviţi să faci acest lucru, mai mult de o dată pe zi, în primele săptămâni. Şofatul trebuie evitat pentru câteva săptămâni.
Medicul recomandă evitarea ridicării de greutăţi în primele săptămâni (nu mai mult de 5-6 kg) şi prezentarea de urgenţă la control dacă operaţia se înroşeşte sau, în cel mai rău caz, se infectează; dacă apar dureri abdominale puternice, febră sau orice alte simptome anormale. Uterul revine la forma iniţială în circa şase săptămâni şi, din acest moment, dacă recuperarea fizică este completă, se poate reveni la activitatea zilnică normală.
