În situaţii critice, tensionate, fiecare persoană reacţionează diferit, în funcţie de tipul de personalitate pe care îl are – introvertit sau extravertit, de stresul pe care îl resimte şi de capacitatea de a se confrunta cu astfel de probleme. Astfel, în timp ce unii dintre noi se manifestă ridicând tonul, ţipând, sau având un limbaj agresiv alţii reacţionează atipic, prin auto-mutilare.
Auto-rănire, parasuicid (încercare de sinucidere când rezultatul nu se doreşte a fi moartea), crestarea pielii cu un obiect ascuţit, auto-abuzul, auto-mutilarea - toate acestea denumesc un singur lucru: violenţa adresată către propria persoană. Potrivit specialiştilor, auto-mutilarea este încercarea unei persoane de a-şi schimba starea de spirit, suferinţa psihică, prin provocarea unei suferinţe fizice – rănirea, pentru a se obţine afectarea epidermei.
Printre formele de auto-mutilare sunt cuprinse manifestări precum: tăieturile, zgârieturile, însemnarea cu un fier încins, muşcăturile, loviturile, ruperea părului sau a pielii şi vânătăile. Dacă scopul auto-mutilării este altul decât eliminarea stresului şi a panicii, şi anume – obţinerea de satisfacţie sexuală, decorarea corpului (piercing, tatuaje), efectuarea unui ritual religios, includerea într-un anumit grup, nu se poate vorbi despre auto-mutilare.
Cum se ajunge la auto-mutilare?
Cercetările au arătat că atunci când o persoană care recurge la auto-mutilare, se află într-o situaţie copleşitoare din punct de vedere emoţional, realizarea unui act de auto-rănire îi readuce tensiune psihică şi fizică la un nivel suportabil. Cu alte cuvinte, potrivit specialiştilor din cadrul Serviciului de Ajutorare a Adolescentului din statele Unite, atunci când se află sub presiunea unor emoţii puternice, astfel de persoane nu ştiu cum să reacţioneze şi ştiu că dacă se rănesc îşi vor reduce în mod rapid disconfortul emoţional. După ce se auto-rănesc, aceştia continuă să simtă emoţiile negative, însă nu mai au sentimentul de panică resimţit iniţial.
Cauzele auto-mutilării
Auto-mutilarea este întâlnită, de regulă, la persoane care au fost supuse abuzului în familie, sau care au fost pedepsite deoarece au încercat să-şi exprime anumite sentimente şi gânduri. Lipsa unui personaj în familie care să funcţioneze ca model în viaţă este o altă cauză a comportamentului auto-abuziv.
O altă posibilă explicaţie a producerii auto-mutilării este nivelul serotoninei. Deoarece se consideră că felul în care creierul foloseşte serotonina joacă un rol în apariţia depresiei, studiile arată existenţa unei legături între auto-mutilare şi prezenţa unor probleme în producerea de serotonină, ceea ce duce la creşterea agresivităţii şi a impulsivităţii.
Această tendinţă către agresivitate, combinată cu o copilărie în care persoanei respective i s-a inoculat ideea potrivit căreia sentimentele sunt greşite şi rele, pot duce la manifestarea agresivităţii către propria persoană.
Auto-mutilarea, asemănătoare fumatului sau consumului de droguri
Auto-mutilarea nu ţine cont de sex, vârstă sau condiţie socială. Multe dintre persoanele care se auto-mutilează ocupă funcţii importante, solicitante, de conducere. Sunt profesori, terapeuţi, medici, avocaţi sau ingineri. Potrivit unor studii, incidenţa auto-mutilării este asemănătoare cu cea a problemelor de alimentaţie, însă, ca urmare a stigmatizării acestei practici, persoanele care se auto-mutilează îşi ascund rănile, cicatricele sau vânătăile.
Specialiştii consideră că auto-mutilarea face parte din acelaşi comportament deviant precum alcoolismul, consumul de droguri, anorexia, fumatul sau alte forme de evitare a problemelor. Singura diferenţă dintre auto-mutilare şi celelalte forme de comportament este aceea că, deşi toate sunt încercări de a face faţă unei situaţii copleşitoare, auto-mutilarea poartă cea mai grea stigmă. Auto-mutilarea nu trebuie să se confunde cu o încercare eşuată de sinucidere, deoarece în timp ce sinuciderea este încercarea unei persoane de a-şi pune capăt zilelor, auto-mutilarea este încercarea unei persoane de a face faţă unei situaţii, o încercare de supravieţuire.
Autor: Asist. Univ. Drd. Simona Maria Vlădica - psiholog
