Analizele de laborator efectuate înainte de sarcină şi în timpul sarcinii au rolul de a informa, de a depista şi trata eventualele afecţiuni pentru a nu exista consecinţe grave asupra fătului şi cuplului.
Investigaţiile de laborator necesare în cursul unei sarcini normale
Analizele de laborator sunt necesare şi profilactice, reprezintă o responsabilizare şi informare a părinţilor asupra sănătăţii lor dar şi a micuţului lor şi nu ar trebui să fie privite ca un motiv de panică. După prima ecografie, de regulă transvaginală, medicul ginecolog şi cel de familie vor stabili un plan de analize pentru a se verifica starea de sănătate a viitoarei mame şi, implicit, a fătului.
Investigaţii de laborator - Hemograma
Hemograma trebuie efectuată imediat după stabilirea sarcinii pentru depistarea precoce a anemiei. Începând cu săptămâna 21 trebuie repetată hemograma la fiecare 4 săptămâni, urmărindu-se în special valoarea hemoglobinei. Germanii recomandă ca valoarea hemoglobinei să fie menţinută peste 11.2 g/dl, iar americanii recomandă peste 10.5 g/dl.
Investigaţii de laborator - stabilirea grupei de sânge/ factorul Rh
Stabilirea grupei de sânge (A, B, O, AB) şi factorului Rh. Factorul Rh este desemnat fie pozitiv (adică prezent), fie negativ (adică absent). Majoritatea oamenilor (85% din rasa albă) au factorul Rh pozitiv. Grupul sangvin şi factorul Rh trebuie efectuate cât mai rapid la ambii parteneri pentru a identifica o posibilă incompatibilitate de grup sangvin şi Rh şi de a permite o corectă monitorizare în timpul sarcinii. Determinarea factorului Rh este obligatorie in sarcină. În cazul în care gravida are Rh negativ, se va stabili şi Rh-ului tatălui, pentru că factorul Rh este mostenit întotdeauna de la tată. Dacă se descoperă incompatibilitate Rh, se dozează lunar aglutininele în sângele gravidei, începând din luna a VI-a de sarcină.
Investigaţii de laborator - examen de urină
Examenul de urină trebuie efectuat la fiecare 4 săptămâni pentru a depista o eventuală infecţie (fiind necesară în acest caz şi urocultura), posibilele pierderi de proteine, prezenţa de glucoză. Sunt necesare investigaţii suplimentare în vederea diabetului zaharat şi gestaţional.
Investigaţii de laborator - diagnosticul infecţiilor congenitale
Diagnosticul infecţiilor congenitale este deosebit de important, datorită impactului pe care acestea îl pot avea asupra dezvoltării fătului şi nou-născutului. Infecţiile dobândite în cursul sarcinii pot avea consecinţe deosebit de grave, precum: avortul spontan, naşterea prematură, malformaţii congenitale.
Screeningul pentru infecţii congenitale
Screeningul pentru infecţii congenitale are rolul de a evalua statusul imun matern faţă de un anumit patogen şi de a detecta prezenţa unei infecţii active. Sunt recomandate următoarele teste:
► Anticorpii IgG şi IgM pentru virusul rubeolei – cât mai devreme în sarcină. Dacă anticorpii IgG sunt pozitivi şi cei IgM sunt negativi înseamnă că pacienta are imunitate faţă de acest virus şi nu mai trebuie efectuate testări ulterioare. Dacă însă se constată absenţa imunităţii (IgG negativ) serologia pentru rubeolă va fi repetată în cursul săptămânilor 16-18. În cazul infecţiilor acute IgM este pozitiv de obicei pe o perioadă de 4-8 săptămâni de la debutul simptomatologiei. Un IgM pozitiv trebuie verificat prin cel puţin 2 metode.
► Anticorpii IgG şi IgM pentru citomegalovirus. Citomegalovirusul are aceleaşi efecte asupra embrionului ca şi virusul rubeolei, trebuind depistat în primul trimestru de sarcină, cât mai rapid. Numai în cazul în care mama se infectează prima dată în cursul sarcinii cu acest virus există riscul afectării fătului. Un IgM pozitiv ridică posibilitatea unei infecţii active, care însă necesită evaluări ulterioare. Dacă la un screening înainte de sarcină sau la prima determinare la începutul sarcinii se constată IgG pozitiv şi IgM negativ se consideră că există un risc minim de infecţie congenitală şi nu sunt necesare evaluări ulterioare. Dacă însă se obţine IgG negativ şi IgM negativ este necesară repetarea determinărilor în luna a 4-a.
► Anticorpii IgG şi IgM pentru toxoplasmă trebuie testaţi înainte de sarcină sau cât mai rapid în sarcină. Anticorpii IgG pozitivi şi IgM negativ demonstrează prezenţa imunităţii şi nu este necesară repetarea testelor în cursul sarcinii. Dacă imunitatea este absentă (IgG negativ) testarea se va repeta la intervale de 8-12 săptămâni. Dacă la prima determinare în cursul sarcinii se depistează atât IgG pozitiv şi IgM pozitiv pacienta este suspectată de o infecţie activă. Totuşi, având în vedere faptul că anticorpii IgM pot persista până la un an de la infecţie, diagnosticul de toxoplasmoză activă este dificil de pus şi necesită determinări de IgG cantitativ în dinamică precum şi confirmarea pozitivităţii IgM prin cel puţin 2 metode (eventual determinarea să fie cantitativă!).
În aceste cazuri, trebuie să existe o colaborare strânsă între medicul generalist, ginecolog, parazitolog şi medicul de laborator. Contactul cu animale (pisici), consumul de carne insuficient preparată constituie factori de risc.
Determinarea avidităţii anticorpilor
Un test mai nou care permite diferenţierea unei infecţii recente de o infecţie mai veche, folosindu-se o singură probă de ser, se referă la determinarea avidităţii anticorpilor IgG. Metoda evaluează intensitatea legării anticorpilor specifici IgG de antigenul multivalent Toxoplasma şi introducerea ei în practica laboratorului clinic a revoluţionat diagnosticul serologic al infecţiei. Aviditatea anticorpilor IgG este scăzută în cursul infecţiei primare, dar creşte treptat în decurs de săptămâni sau luni, ca urmare a selectării celulelor B capabile să producă imunoglobuine specifice.
Datele actuale indică faptul că testul de aviditate reprezintă o metodă de confirmare suplimentară a cărei principală valoare este demonstrată în situaţia în care se obţine un index crescut de aviditate, care exclude posibilitatea unei infecţii recente. Efectuarea testului la pacientele gravide în cursul primelor 16 săptămâni de sarcină oferă şansa de a reduce monitorizările în dinamică şi de asemenea necesitatea de a recurge la metode invazive (amniocenteză cu determinări PCR din lichidul amniotic). Reduce de asemenea şi riscul de tratament nenecesar cu spiramicină sau alte medicamente, precum şi anxietatea pacientelor asociată cu testări suplimentare. Astfel, demonstrarea prezenţei anticorpilor IgG de aviditate înaltă în primul trimestru de sarcină exclude net infecţia maternă primară. În aceste situaţii fătul are o şansă foarte mică de a dezvolta infecţie congenitală, intervenţia terapeutică nefiind necesară.
Deşi serologia pentru virusul rubeolei, citomegalovirus şi Toxoplasmă se recomandă a se efectua cât mai precoce în sarcină, cel mai corect ar fi ca acestea să fie solicitate înainte de concepţie (dacă se urmăreşte o planificare a sarcinii), pentru a se reduce erorile de interpretare care pot apărea în cazul obţinerii unor rezultate pozitive în cursul sarcinii.
► Anticorpii IgG şi IgM pentru virusul herpetic tip I şi II. Există 2 tipuri distincte de virus herpetic: HSV I şi HSV II. HSV I este asociat în principal cu infecţii oculare şi orale, în timp ce HSV II determină leziuni genitale. Ambele virusuri rămân într-o stare latentă şi pot fi reactivate în cursul sarcinii. Infecţia primară a gravidei cu HSV II se manifestă prin leziuni veziculare dureroase la locul inoculării. Totuşi, există situaţii în care boala poate rămâne subclinică, mai ales la gravidele care au venit anterior în contact cu HSV I. Se consideră că frecvenţa infecţiilor congenitale cu HSV II este de 1 la 2000-5000 de naşteri. În cele mai multe cazuri infecţia se transmite în cursul travaliului, la trecerea prin canalul cervical. Transmiterea infecţiei în primele săptămâni de sarcină se poate asocia cu pierderea sarcinii. Infecţiile dezvoltate mai tarziu pot determina microcefalie sau hidrancefalie şi leziuni oculare. Screeningul serologic se face doar la gravidele care au factori de risc crescut pentru infecţie. Depistarea anticorpilor de tip IgM este utilă pentru confirmarea unei infecţii active.
► Serologia pentru sifilis (VDRL şi TPHA) se efectuează atât la începutul sarcinii, cât şi în trimestrul III. Forma cea mai obişnuită de sifilis activ la viitoarele mame este sifilisul secundar stadiu care poate rămâne infecţios până la 2 ani de la infecţia primară. În schimb, se consideră că pasajul transplacentar al treponemei este posibil doar din luna a 5-a. Gravitatea infecţiei congenitale este deosebită în cazul în care mama contactează boala în primele două luni de sarcină.
► Serologie pentru HIV. Se face numai cu acordul pacientei la debutul sarcinii. Rata de transmitere a infecţiei la făt este de 25-50%.
► AgHBs se determină cât mai aproape de momentul naşterii la pacientele cu risc crescut faţă de această infecţie. În ultimul timp s-a introdus analiza de rutină pentru depistarea antigenului HBs, deoarece virusul hepatitei B poate fi transmis copilului la naştere sau transplacentar.
► Serologia pentru Listeria monocytogenes. Listeria monocytogenes este o bacterie ce se transmite la om prim consumul de alimente contaminate: lapte nepasteurizat şi derivate ale acestuia, carne şi legume crude, produse de tip fast-food. Gravidele se infectează cel mai adesea în trimestrul III de sarcină, datorită scăderii imunitaţii de tip celular înregistrată în această perioadă, infecţia se poate transmite transplacentar la făt. Listerioza congenitală este o afecţiune de natură septică, care nu induce malformaţii, în 70-80% din cazuri sunt provocate de naşteri premature, în timp ce în restul cazurilor se poate produce moartea fătului în utern. Tratamentul precoce al bolii previne infecţia congenitală.
► Examenul secreţiei vaginale trebuie efectuat ori de câte ori pacientă prezintă leucoree. Infecţia gonococică contractată în sarcină poate determina infecţii neonatale.
► Determinările antigenului Chlamydia în secreţiile genitale sau în urină fac parte, în unele ţări, din programul de screening prenatal. Infecţia chlamidiană congenitală este produsă de serotipul D-K şi evoluează de obicei cronic şi asimptomatic, aceasta creşte riscul de naştere prematură, avort spontan şi poate determina la nou născut conjunctivită şi pneumonie. Infecţiile genitale cu Chlamydia trachomatis constituie cele mai frecvente boli cu transmitere sexuală.
► Cultură secreţie genitală pentru Streptococ de grup B. Streptococul de grup B reprezintă unul dintre cei mai importanţi agenţi patogeni în periaoda neonatală. Aproximativ 5-30% din gravide sunt purtătoare ale bacteriei, cu localizare vaginală şi-sau rectală. Cel mai frecvent, nou-născutul dobândeşte infecţia în momentul ruperii membranelor sau la trecerea prin canalul cervical. Există 2 forme clinice de manifestare a infecţiei neonatale: septicemie, cu debut precoce în primele zile de viaţă, meningită cu debut tardiv în decursul primelor luni. Pentru prevenirea acestor complicaţii, se recomandă screeningul pentru Streptococul de grup B (prin cultura secreţiei genitale) la toate gravidele aflate în săptămânile 35-37 de sarcină.
► Diabetul gestaţional. Gravidele care prezintă stres metabolic dezvoltă această afecţiune. Se recomandă modificarea dietei, exerciţiu fizic usor, urmărirea valorilor glicemiei. Glicemia creşte de obicei între săptămânile 24 şi 28 ale sarcinii.
► Screeningul prenatal pentru anomalii fetale. Sindromul Down (trisomia 21) este cea mai frecventă aberaţie cromozomială de tip autozomal. În afară de factorii etnici şi geografici prevalenţa sa este legată în special de vârsta mamei. Pacientele peste 35 ani au un risc crescut de a dezvolta această anomalie. Riscul individual de a naşte un copil cu sindrom Down poate fi calculat atât în funcţie de vârsta mamei cât şi pe baza valorilor obţinute la unul dintre cele 2 teste de screening prenatal, efectuate fie în trimestrul I (dublu test), fie în trimestru II de sarcină (triplu test). Pentru interpretarea rezultatelor este foarte important să se cunoască cu precizie vârsta gestaţională (stabilită, cel mai corect, pe baza ecografiei). Au indicaţie pentru screening-urile prenatale în special pacientele peste 35 ani şi cu istoric familial pozitiv pentru anomalii fetale.
