Tratamentul incontinenţei urinare
Incontinenţa urinară reprezintă pierderea involuntară a urinei. Aceasta poate varia de la pierderea ocazională de urină, până la incapacitatea totală de a controla funcţia de continenţă vezicală. Cauzele afecţiunii pot fi sarcina, naşterea, anomalii congenitale, complicaţii ale unei tumori, tratamentul unei tumori, complicaţii post-chirurgicale, neurologice sau pur şi simplu îmbătrânirea.
Tratarea corespunzătoare a incontinenţei urinare este cu atât mai necesară cu cât pierderea de urină are consecinţe şi la nivel social, prin afectarea calităţii vieţii, izolarea socială şi disconforturile pe care le produce.
Tratamentul incontinenţei urinare vizează eliminarea afecţiunii şi menţinerea unei calităţi bune de viaţă, în situaţia în care pierderea de urină nu poate fi tratată în totalitate. Pentru îndeplinirea acestor obiective, există mai multe opţiuni de tratament. Prima opţiune constă în modificarea comportamentală a pacientului, lucru care presupune încercarea de stabilire a unui calendar micţional frecvent. Dincolo de reeducarea vezicală, pacientul va beneficia şi de un tratament medicamentos care să împiedice pierderile de urină. Substanţele medicamentoase administrate sunt estrogeni, inhibitori de serotonină re-uptake, antidepresive tricicle sau anticolinergice.
În situaţia în care incontinenţa urinară se află într-un stadiu avansat, medicul urolog poate recomanda tratamentul chirurgical. Intervenţia chirurgicală în cazul incontinenţei urinare are ca principal scop ridicarea uretrei sau a vezicii urinare şi readucerea acestora la o poziţie normală. Intervenţiile de acest tip nu sunt, însă, lipsite de complicaţii. La femei poate apărea prolapsul vaginal sau sindromul algic postoperator.
Dincolo de medicaţie şi intervenţiile chirurgicale, pot fi extrem de eficiente şi unele exerciţii fizice. Exerciţiile Kegel sunt recunoscute pentru efectele benefice în cazul incontinenţei urinare la femei. Exerciţiile se bazează pe încordarea muşchilor vaginului, la intervale regulate şi în serii prestabilite de contracţii.
În funcţie de tipul, stadiul şi gravitatea afecţiunii, specialiştii urologi pot indica şi unele intervenţii de electrostimulare, electromagnetostimulare, neuromodulare sau utilizarea unor dispozitive medicale ajutătoare.
„În cazul anumitor pacienţi cu incontinenţă, tratamentul terapeutic definitiv nu este posibil din mai multe motive, printre care bolile asociate, stadiul afecţiunii principale care a dus la instalarea incontinenţei urinare la pacienţi, precum şi caracteristicile anatomice şi fiziologice ale pacienţilor. În unele cazuri de incontinenţă, nu există nici un tratament medical eficient care să asigure recuperarea (inflamaţia post-iradiere a vezicii urinare, incontinenţa urinară la pacienţii cu demenţă, incontinenţa de stres recidivată instalată după intervenţii chirurgicale nereuşite). În plus, trebuie remarcat faptul că folosirea metodelor agresive de tratare a incontinenţei urinare la pacienţii în vârstă este contraindicată. Pentru aceşti pacienţi, acţiunea alternativă presupune folosirea de produse absorbante de urină – adecvate nevoilor lor (în funcţie de stilul lor de viaţă, gradul de independenţă, mobilitate) – în combinaţie cu reabilitarea socială”, se arată într-un comunicat al Asociaţiei Române de Urologie.