Parinţi

Reconstrucţia mamară sau refacerea sânului extirpat a presupus „împrumutarea” şi folosirea unui muşchi nevascularizat, peste care s-a proiectat şi inserat o insulă tegumentară, explică prof. dr. Ioan Lascăr, şeful Clinicii de Chirurgie Plastică şi Microchirurgie Reconstructivă, Spitalul de Urgenţă Floreasca.

„Pentru refacerea sânului a fost prelevată o insulă de tegument cu un lambou muscular care au fost translate, rotate, în vecinătate – din zona dorsală în zona pretoracică. În acelaşi loc, a fost creat un spaţiu, un buzunar în care a putut fi introdus implantul expander. S-a realizat, apoi, instalarea impatului expander, care va permite, pe parcursul câtorva luni, printr-o procedură simplă şi confortabilă, să fie crescut, progresiv, volumul”, a declarat prof. dr. Ioan Lascăr.

Reconstrucţia sânului vizează, după intervenţia iniţială şi umplerea completă a expanderului, înlocuirea acestuia cu un implant de bună calitate din punct de vedere tactil şi, la distanţă de alte câteva luni, reconstrucţia areolei şi a mamelonului.

„Implantul inserat este temporat şi va ajuta la creşterea rezervei tegumentare care să permită reconstrucţia sânului. Sânul reconstruit nu va avea sensibilitate, ci doar formă anatomică”, a conchis prof. dr. Ioan Lascăr.

Legea 95/2006 stabileşte o procedură prin care sunt evidenţiate cazurile de răspundere profesională pentru medici, farmacişti şi alte persoane din domeniul asistenţei medicale.

O noutate în România, în sensul că se constituie la nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti, este realizarea comisiei de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis. Această comisie de malpraxis are o cuprindere largă, dispune de o listă de experţi care, în cazul în care este sesizată de victima unui malpraxis, stabileşte o expertiză ce cuprinde elementele necesare şi răspunde la întrebarea dacă a fost sau nu malpraxis. Decizia comisiei de malpraxis se comunică tuturor persoanelor implicate, inclusiv asiguratorului, în termen de cinci zile calendaristice. Dacă asiguratorul nu este de acord cu decizia comisiei de malpraxis, o poate contesta la instanţa judecătorească competentă.

Dr. Sebastian Voinea, medic urolog, Institutul Clinic Fundeni

Încurbarea peniană poate să apară în două cazuri particulare. Primul caz, cazul tipic, apare la pacienţii aflaţi în jurul vârstei de 50 de ani, care nu au avut până în prezent probleme legate de contactul sexual. Aceştia se prezintă pentru durere la nivelul penisului în erecţie asociată cu încurbarea penisului şi, destul de des, asociată cu o placă palpabilă la nivel penian. Cel de-al doilea caz, în care apare încurbarea peniană este situaţia de încurbare peniană congenitală.

Încurbarea peniană congenitală este prezentă încă de la primele erecţii ale adolescentului, moment în care acesta observă că este diferit şi că nu poate avea o activitate sexuală specifică vârstei. Tinerii cu încurbare peniană congenitală se adresează medicului destul de târziu, atunci când vor să îşi înceapă viaţa sexuală însă nu pot deoarece penisul lor este încurbat în erecţie.

Încurbarea peniană are cauze necunoscute. Specialiştii consideră, însă, că o posibilă explicaţie poate fi dată de prezenţa unor traumatisme. “Traumatismele se pot produce fie în timpul contactului sexual, fie ca urmare a instrumentării terapeutice a uretrei prin montarea unei sonde urinare, prin realizarea unei cistoscopii sau prin rezolvarea unui adenoma de prostată. Toate aceste traumatisme se pot vindeca cu defect ducând astfel al apariţia încurbării peniene”, a explicat dr. Sebastian Voinea, medic primar urolog în cadrul Centrului de Chirurgie Urologică, Dializă şi Transplant Renal de la I.C. Fundeni.

Încurbarea peniană, atât cea congenitală cât şi cea apărută ca urmare a unui defect metabolic de vindecare, nu poate fi prevenită, însă atunci când este depistată la timp ea poate fi tratată cu succces.

“Tratamentele încurbării peniene sunt numeroase. Există tratamente cu tablete orale pe bază de vitamina E sau substituenţi alimentari, injecţii în placă, radioterapie şi litotriţie pe placă. Aceste tratamente nechirurgicale au însă eficienţă redusă, motiv pentru care ele trebuie folosite numai în primele şase luni de boală, până la stabilirea exactă a unghiului încurbării peniene. După ce placa s-a calcifiat numai tratamentul chirugical mai este eficient”, a explicat dr. Sebastian Voinea, medic urolog în cadrul I.C. Fundeni.

Tratamentul chirurgical al încurbării peniene este indicat atunci când intromisiunea nu este posibilă sau este dificilă şi dureroasă pentru parteneră. Scopul tratamentului chirurgical este îndreptarea penisului.

Tratamentul chirurgical al încurbării peniene este de două tipuri: o tehnică presupune lungirea părţii scurte a penisului, indicată în special în cazul pacienţilor tineri, cu o erecţie foarte bună şi cu un penis de dimensiune medie, în timp ce a doua tehnică, de scurtare a părţii lungi a penisului se foloseşte în cazul pacienţilor vârstnici, care suferă de boli cardiace şi care prezintă un început de disfuncţie erectilă.

Tratamentul chirurgical al încurbării peniene se poate realiza abia în momentul în care boala este stabilă: după şase luni în care unghiul de încurbare peniană s-a stabilizat iar erecţia nu mai este însoţită de durere.

Criza vârstei de mijloc este criza ce afectează categoria de vârstă 40-50 de ani.

Criza vârstei de mijloc, la fel ca şi alte tipuri de criză, provoacă tulburări de atenţie, tulburări de memorie, stări de iritabilitate, de nervozitate, oboseală, scăderea libidoului şi a tonusului general.

“Criza vârstei de mijloc apare deoarece etapa 40-50 de ani este una în care începem să conştientizăm idea morţii, în primul rând. În al doilea rând, la această vârstă se întâmplă foarte des să avem copii adolescenţi, fapt ce duce la apariţia binecunoscutelor conflicte între generaţii. Copiii încep să se îndepărteze de părinţi, mamele fiind de multe ori cele mai afectate de acest aspect deoarece au senzaţia că pierd iubirea copilului”, a explicat Cristina Fülöp, psiholog clinician în cadrul Clinicii Academica.

Criza vârstei de mijloc este determinată şi de faptul că începem să pierdem persoane din anturaj – părinţi, mătuşi, unchi, prieteni vechi de familie care încep, pe rând, să dispară.

“Vârsta de mijloc este o vârstă de bilanţ. Acum începem să ne uităm la ce am realizat şi la ce mai avem de făcut pentru că, deşi avem foarte multe resurse, nu mai avem foarte mult timp la dispoziţie”, potrivit psihologului clinician din cadrul Clinicii Academica, Cristina Fülöp.

Criza vârstei de mijloc poate fi însă depăşită, potrivit specialiştilor de la Clinica Academica. Aceştia afirmă că, pentru depăşirea crizei, trebuie să cumulăm toate resursele de care dispunem pentru că este foarte important să ne folosim de ele şi să le stimulăm. Sportul este o astfel de resursă care poate fi folosită pentru a descărca o parte din tensiunile acumulate.

Tratamentul fibromului uterin se realizează prin embolizarea arterelor uterine, potrivit dr. Bogdan Dorobăţ, medic primar radiologie intervenţională din cadrul Centrului Medical Hemodinamic.

Pacientul cu diabet are în evoluţia sa o serie de etape în care tulburările neurologice se manifestă pregnant.

“Neuropatia diabetică este o dezordine neurologică clinică sau subclinică, ce se produce la pacientul cu diabet zaharat. Diagnosticul de neuropatie diabetică este pus după ce se exclud toate posibilele cauze care ar putea afecta structura nervoasă a pacientului”, a explicat dr. Julieta Cristescu, medic primar diabet, nutriţie şi boli metabolice din cadrul Institutului Naţional de Diabet “N.C. Păulescu”.

Neuropatia diabetică se manifestă prin diverse semne şi simptome, dintre care cele mai frecvente sunt paresteziile şi durerea. Parestezia presupune semne clinice frecvente precum senzaţia de furnicături, de înţepături şi de amorţire a degetelor de la mâini şi de la picioare.

Neuropatia diabetică evoluează în funcţie de vârsta de pacientului dar şi de vârsta bolii. În momentul în care boala diabetică evoluează, glucoza este metabolizată pe o altă cale decât cea fiziologică, fapt ce duce la afectarea structurii celulei nervoase.

Milgamma este un medicament pe bază de benfotiamină ce ajută glucoza să meargă pe calea fiziologică, în circuitul normal de oxidare.

“Milgamma, medicament folosit în tratarea neuropatiei diabetice, pătrunde în toate structurile celulare, redă sensibilitatea de la nivelul picioarelor diabeticului şi protejează toate mecanismele care pot genera radicali liberi”, a explicat dr. Julieta Cristescu.

Milgamma are un rol protector în ceea ce priveşte complicaţiile generate de hipoglicemie, medicamentul putând fi folosit atât ca mijloc de prevenţie cât şi ca mijloc de tratament ale hipoglicemiei. Milgamma este un medicamentprodus de Worwag Pharma.

Cateterismul cardiac este o investigaţie medicală foarte importantă deoarece ea aduce date utile medicului, în diagnosticarea anumitor boli. Aceste boli sunt în mare parte legate de existenţa unor malformaţii congenitale de cord.

Prof. dr. Mircea Dutu, presedinte Universitatea Ecologica

Malpraxisul, în multe cazuri, este rezultatul unei munci în echipă. Răspunderea personală a medicului (malpraxisul) poate să opereze numai în situaţiile în care există criterii clare care să poată determina exact contribuţia individuală, explică prof. dr. Mircea Duţu, preşedinte Universitatea Ecologică.

Malpraxisul nu este valabil în două situaţii. Personalul medical nu este răspunzător pentru daunele şi prejudiciile produse atunci când acestea sunt cauzate de condiţiile de lucru, de dotarea insuficientă cu echipament de diagnostic şi tratament, în cazul infecţiilor nosocomiale, a efectelor adverse, complicaţiilor şi riscurilor acceptate, viciilor ascunse ale materialelor sanitare, echipamentelor şi dispozitivelor medicale, a medicamentelor şi substanţelor sanitare folosite. În aceste situaţii, răspunderea va fi a spitalului, pentru neasigurarea condiţiilor necesare ale realizării unui act medical de calitate.

Malpraxisul nu este valabil nici în cazul în care medicul acţionează cu bună credinţă în situaţii de urgenţă cu respectarea competenţei acordate, explică prof. dr. Mircea Duţu.

Ruptura de perineu este cunoscută şi sub numele de prolaps genital, un fel de hernie care apare la nivelul perineului. Hernia organelor pelvine apare la nivelul perineului ajungând să preseze fie peretele vaginal posterior, fie peretele vaginal anterior.

Malpraxisul este un subiect sensibil pentru profesioniştii din lumea medicală. Deşi majoritatea cadrelor medicale nu au fost niciodată acuzate de malpraxis, tot atâţia medici se tem de o posibilă acuzaţie de malpraxis.

Ruptura de perineu este un termen mai puţin folosit în limbajul curent al medicilor ginecologi, denumirea de tulburare de statică pelvi-genitală fiind folosită în prezent pentru a denumi diferitele stadii ale prolapsului genital. “Există trei grade ale prolapsului genital. Gradul unu când uterul coboară în treimea superioară a vaginului, gradul doi când uterul ajunge, la efort, la nivelul introitului vaginal - între labii, situaţie în care căderea vezicii este foarte mare şi gradul trei când uterul şi vaginul se răstoarnă în afara vulvei, toate organele - uter, vagin vezică, aflându-se la exterior”, a explicat prof. dr. Gabriel Bănceanu, şeful Clinicii de Obstetrică-Ginecologie Polizu.

Prolapsul genital începe cu primul grad, care, netratat, duce treptat la gradul doi şi în timp chiar la gradul trei. Intervalul de timp de la un grad la altul este variabil, toate aceste situaţii provocând, însă, invaliditate femeii.

Ruptura de perineu este, în 99 la sută dintre cazuri, provocată de alterarea muşchilor de susţinere pelvieni, ca urmare a unei naşteri traumatizante, o naştere prost condusă şi asistată. “Acest lucru nu înseamnă că obligatoriu toate femeile care au născut pe cale naturală suferă un prolaps genital, însă este de reţinut faptul că naşterea neasistată corect şi lipsa gimnasticii pre şi postnatale sunt factori declanşatori ai acestei afecţiuni”, a explicat prof. dr. Bănceanu.

Prolapsul genital poate avea ca factor favorizant şi prezenţa menopauzei. Este, însă, important ca, odată cu începerea vieţii sexuale, fiecare femeie să facă un control anual, însoţit de un test Babeş-Papanicolau, deoarece în urma acestor controale anuale se poate depista din timp un posibil prolaps genital, tratamentul fiind mult mai puţin invaziv.

Puteţi obţine mai multe informaţii referitoare la ruptura de perineu accesând următoarele materiale: Ruptura de perineu - Sfatul medicului de Familie (dr. Rodica Tănăsescu), Operaţia de ruptură de perineu (Conf. dr. Laurenţiu Beluşică), Ruptura de perineu, Tratamentul rupturii de perineu, Implicaţiile urologice ale rupturii de perineu, Epiziotomia previne apariţia rupturii de perineu.

Teama şi chiar ruşinea de a merge la medic îi face pe mulţi bolnavi să apeleze prea târziu la specialişti, deşi multe dintre afecţiunile de care suferă ar putea fi tratate cu o mai mare uşurinţă dacă prezenţa la medic s-ar face încă de la primele simptome.

“Teama şi ruşinea sunt prezente în proporţii variabile în determinarea reţinerii oamenilor de a se adresa la un specialist. Dacă cineva îşi rupe piciorul el va merge la medic cu multă teamă şi cu mult mai puţină ruşine. Este vorba despre o categorie de boli în care teama primează. În alte afecţiuni, ruşinea atinge cote maxime. Este vorba despre bolile organice în care organele afectate au o încărcătură simbolică foarte mare: organele genitale, inima”, a explicat Ioana Tempea, psiholog, lector univ., Facultatea de Psihologie, Universitatea Ecologică.

Educaţia este unul dintre cei mai importanţi factori care duc la apariţia pudorii faţă de medic. “Părinţii, neavând informaţii, nu transmit copilului conştiinţa faptului că întregul corp este format din elemente care trebuie să fie la fel de bine valorizate şi conştientizate, că fiecare organ este la fel de important”, a afirmat psihologul. Potrivit acesteia, este nevoie în rândul medicilor de o pregătire psihologică mai serioasă în sensul în care nu trebuie abordat la fel un om cu educaţie precară, faţă de unul cu o educaţie mai avansată.

Ruşinea de a merge la medic are la bază însă ruşinea faţă de propria persoană. Pentru a învinge această pudoare, pacienţii trebuie să aibă în primul rând o privire mult mai relaxată asupra propriului corp şi asupra afecţiunilor care pot exista.
 

Ruptura de perineu se instalează frecvent în rândul femeilor care au născut, pe cale naturală, unul sau mai mulţi copii. Este o afecţiune ce se corelează cu incontenenţa urinară.

Ruptura de perineu nu este o boală gravă, însă, calitatea vieţii pacientelor este afectată major din cauza pierderilor spontane de urină care apar în urma unui efort - tuse, strănut, urcatul sau coborâtul scărilor. Impactul psihologic al acestei afecţiuni este foarte puternic. Multe femei suferă din pudoare şi foarte puţine vorbesc despre această afecţiune, considerând-o un subiect tabu.

Dr. Rodica Tănăsescu, preşedintele Asociaţiei Naţionale de Medicina Familie susţine că abordarea corectă a acestei afecţiuni implică, în primul rând, o recunoaştere a problemelor de sănătăte şi comunicarea lor medicului de familie.

„Medicul de familie trebuie să fie consilierul şi susţinătorul pacientului în tot ce înseamnă probleme de sănătate”, subliniază dr. Tănăsescu. În cazul rupturii de perineu, pe baza simptomatologiei, a numărului de naşteri, medicul de familie este cel care îndrumă pacientele, tot el fiind cel care face consilierea postoperatorie.

Dr. Rodica Tănăsescu consideră obligatoriu efectuarea unui consult ginecologic anual. Medicul de familie recomandă ca, pe lângă testul papanicolau, femeile să efectueze şi un consult ginecologic care să evidenţieze posibila existenţa a unei rupturi de perineu.

Ruptura de perineu poate fi prevenită şi prin efectuarea unor exerciţii de contractare-relaxare a muşchilor din zona perineală.

Puteţi obţine mai multe informaţii referitoare la ruptura de perineu accesând următoarele materiale: Ruptura de perineu - Sfatul medicului Ginecolog (Prof. dr. Gabriel Bănceanu), Operaţia de ruptură de perineu (Conf. dr. Laurenţiu Beluşică), Ruptura de perineu, Tratamentul rupturii de perineu, Implicaţiile urologice ale rupturii de perineu, Epiziotomia previne apariţia rupturii de perineu.

Dr. Octavian Mihai Pârvu, medic cardiolog, Clinica Academica

Canicula are efecte negative atât asupra pacienţilor cardiaci cât şi asupra celor sănătoşi. Atunci când temperaturile depăşesc la umbră 30 de grade, atât persoanele sănătoase cât şi cele care suferă de diferite afecţiuni, pot resimţi simptome specifice insolaţiei: deshidratare, scăderea capacităţii de efort, astenie, lipsă de putere, senzaţia excesivă de sete, durere de cap sau vărsături.

“Afecţiunile cardiovasculare îl slăbesc pe bolnav, astfel încât acesta resimte neplăcut temperaturile ridicate. În cazul lor, ameţelile sunt foarte întâlnite, iar unele afecţiuni precum insuficienţa cardiacă sau angina pectorală pot fi agravate, simptomele devenind supărătoare în timpul căldurii excesive”, a explicat dr. Octavian Mihai Pârvu, medic cardiolog, Clinica Academica.

Bolnavii cu afecţiuni cardiace trebuie să se protejeze pe timp de caniculă evitând expunerea la soare, ieşind din casă doar în cursul dimineţii sau seara după apusul soarelui, consumând mai multe lichide şi utilizând, atunci când există posibilitatea, climatizarea în camerele în care stau.

Menţinerea unei temperaturi constant crescute, mai multe zile la rând, îngreunează simptomele bolii cardiace mai mult decât o fac variaţiile de temperatură.

Canicula impune respectarea, de către bolnavii cardiaci, a tratamentului prescris de medic, precum şi acordarea unei atenţii sporite alimentaţiei. Este important să se ţină cont de faptul că o persoană cu afecţiuni cardiovasculare trebuie să consume aproximativ 1,5 – 2 litri de lichide zilnic.

Diabetul zaharat este o afecţiune metabolică ce se manifestă prin nivelul ridicat al glucozei din sânge. Diabetul apare atunci când pancreasul nu produce suficientă insulină sau atunci când organismul nu poate utiliza eficient propria insulină produsă. De cele mai multe ori, femeile diabetice consideră că nu este indicat să rămână gravide deoarece acest lucru le poate afecta atât pe ele cât şi pe bebeluş. Însă medicii diabetologi demontează acest mit.

Clinica „Nadia Comăneci” îşi deschide astăzi porţile. Clinica funcţionează în cadrul Aşezământului socio-medical al Fundaţiei Sfântul Spiridon Vechi.
Clinica „Nadia Comăneci” include 14 cabinete medicale, şase laboratoare şi o farmacie, beneficiind de aparatură modernă şi colaborarea unor medici specialişti în domenii precum, cardiologie, medicină internă, pediatrie, oftalmologie, ORL şi fizioterapie.
Aşezământul socio-medical al Fundaţiei Sântul Spiridon Vechi, cea mai mare unitate de acest fel aflată sub patronajul Bisericii Ortodoxe Române, se adresează persoanelor aflate în dificultate, oferind acestora servicii de asistenţă medicală, socială şi spirituală.
Aşezământul socio-medical dispune de o cantină, unde aproximativ 100 de copii săraci vor primi trei mese calde pe zi, şi două săli de meditaţie pentru elevi. Aici, aproximativ 75 de copii vor avea posibilitatea să participe la cursuri gratuite.
Nadia Comăneci lansează un apel ca acest loc dedicat oamenilor în dificultate să se bucure de un sprijin real din partea a cât mai multor persoane. În acest scop gimnasta îi îndeamnă pe oameni să doneze o carte din biblioteca personală pentru a pune bazele bibliotecii din cadrul Aşezământului Sf. Spiridon Vechi.
 

Obiceiurile alimentare nesănătoase generează, în tot mai multe cazuri, deficitul de magneziu. Statisticile arată că în ultima sută de ani, aportul de magneziu s-a diminuat la bărbaţi cu 200 mg pe zi, iar la femei cu 100 mg pe zi. Lipsa de magneziu poate cauza afecţiuni cardiovasculare grave, devenind unul dintre principalii factori declanşatori ai infarctului miocardic şi ai necrozelor miocardice.

Aportul de magneziu necesar zilnic organismului uman este de 400 – 500 mg. Stresul, diureticele, medicamentele care controlează astmul, unele antibiotice, anumite medicamente cu acţiune cardiovasculară, alcoolul, cofeina, dieta hipocalorică, schimbarea condiţiilor fiziologice, sarcina şi alăptarea sunt factori care pot epuiza rezervele de magneziu.

Printre cele mai grave efecte pe care le poate avea deficitul de magneziu, nedetectat la timp, se numără afecţiunile aparatului cardio-vascular. Magneziul este esenţial pentru funcţia cardiacă, ajutând miocardul în optimizarea funcţiei de pompă. Din păcate, carenţa trebuie să atingă un nivel înalt pentru ca simptomele să permită detectarea ei. Cea mai importantă măsură care poate fi luată este prevenirea acestei situaţii, prin administrarea unui supliment medicamentos, care să asigure cantitatea necesară de magneziu.

Dr. Monica Măgheruşan, medic primar cardiolog la „Institutul Inimii” din Cluj-Napoca, recomandă un produs cu efect profilactic semnificativ, care combină magneziul cu acidul orotic – MAGNEROT. Orotatul de Magneziu, conţinut de acest produs, influenţează modificările arteriosclerotice ale inimii şi vaselor. Utilizarea îndelungată a acidului orotic reduce sensibil nivelurile serice ale colesterolului, trigliceridelor, beta şi pre-beta lipoproteinelor.

Acidul orotic facilitează adaptarea miocardului la solicitări crescute în mod acut, cum ar fi suprasarcina masei miocardice restante după infarct miocardic, diminuând riscul instalării insuficienţei cardiace. De asemenea, este binecunoscut efectul protector al acidului orotic asupra cordului operat.

Numărul cazurilor de cancer de piele a crescut considerabil, avertizează medicii dermatologi. Potrivit acestora, 95 la sută dintre cazurile de cancer de piele sunt cauzate de expunerea excesivă la soare.

“Bronzul este considerat în continuare un simbol al atractivităţii, însă trebuie să se realizeze faptul că bronzul este de fapt un semnal care ne avertizează că pielea suferă”, a explicat dr. Oana Clătici, medic specialist dermato-venerolog, Clinica Academica.

Conform statisticilor, 85 la sută din expunerea totală la soare din cursul vieţii unei persoane se realizează în primii 18 ani de viaţă, motiv pentru care arsurile suferite în copilărie reprezintă un factor de risc pentru cancerul de piele.

Prevenirea cancerului de piele implică respectarea anumitor reguli, în funcţie de fototipul pielii. Fototipul pielii reprezintă o sumă de caracteristici care ţin de culoare părului, a ochilor, de vulnerabilitatea în faţa arsurilor solare şi de capacitatea de bronzare. Pericolul cel mai mare de arsuri solare apare la persoanele cu păr roşcat sau blond şi piele foarte albă. Pentru a preveni apariţia cancerului de piele, medicii dermatologi recomandă folosirea cremelor de protecţie solară, evitarea expunerii la solar şi la razele solarelui în intervalul 10 – 16.

Copiilor şi persoanelor cu piele foarte albă le sunt recomandate cremele cu factor de protecţie mare – 50+ în primele zile şi 30+ după o expunere de minim 2-3 zile.

Dr. Elena Horhoianu, Clinica Stomatologica ELENDENT

Fluorul reprezintă o componentă a structurii dentare care are ca principal scop întărirea smalţului, protejând dinţii împotriva atacului acizilor şi a bacteriilor. Lipsa fluorului duce la apariţia cariilor dentare, iar cei mai afectaţi de acest lucru sunt copiii.

Fluorul poate fi administrat general sau local, explică dr. Elena Horhoianu, clinica stomatologică ELENDENT. Principalele metode de administrare generală sunt fluorizarea apei potabile, laptelui, sării de bucătărie sau administrarea de comprimate de fluor. Administrarea fluorului începe de la naştere şi continuă zilnic fără întrerupere până la vârsta de 12 ani.

Administrarea locală a fluorului se realizează de către medicul stomatolog, procesul fiind cunoscut sub denumireade fluorizare locală profesională.Dr. Elena Horhoianu recomandă fluorizarea locală profesională de 2-3 ori pe an, aceasta constând în aplicarea timp de câteva minute a unor geluri sau lacuri pe suprafeţele dinţilor.

Aluniţele sunt acele leziuni pigmentare pe care le observăm la nivelul corpului, pe care le putem avea din copilărie, de la naştere sau care pot apărea în cursul vieţii. Este recomandat ca fiecare persoană să realizeze anual un consult dermatologic, iar în cazul prezenţei unor aluniţe suspecte, acest control să se facă la trei-şase luni. Dacă o leziune pigmentară suferă diverse modificări: a crescut în dimensiune, şi-a modificat forma, a sângerat sau a fost traumatizată, este indicat să se facă imediat un consult dermatologic.

“În Clinica Academica se poate realiza o consultaţie dermato-oncologică, aceasta constând în realizarea unei dermatoscopii. Cu ajutorul dermatoscopiei se poate pune diagnosticul de suspiciune într-o leziune pigmentară, putând afla astfel dacă leziunea respectivă este una malignă, una cu suspiciune de malignitate sau o leziune benignă”, a explicat dr. Oana Clătici, medic specialist dermato-venerolog, Clinica Academica.

Nevul displazic este acel nev atipic, despre care nu se ştie dacă se va transforma mai devreme sau mai târziu în melanom. Melanomul este o formă de cancer foarte agresiv, care constă în înmulţirea melanocitelor, celule ale pielii, care secretă pigmentul numit melanină, cel care dă culoare pielii. În prezent, ne confruntăm cu o incidenţă crescută a cancerului de piele, 95 la sută dintre cazurile de melanom fiind cauzate de expunerea excesivă la soare.
 

Ecografia morfologică fetală reprezintă un pas important în urmărirea corectă a unei sarcini. Centrul Medical Academica dispune de un Program complet de urmărire a sarcinii. În cadrul acestui Program, viitoarele mămici pot efectua oricare dintre investigaţiile referitoare la starea de sănătate şi gradul de dezvoltare a fătului.

Morfologia de trimestru II se efectuează în perioada 20-22 săptămâni de sarcină, vârstă care permite şi obţinerea de imagini 3D şi 4D. În acest interval, fătul este complet dezvoltat, făcând astfel posibilă o evaluare completă. 

Ecografia morfologică de trimestrul II poate examina şi pune în evidenţă toate elementele fetale, explică dr. Mona Zvâncă, medic specialist obstetrică - ginecologie, Clinica Academica. Prin această examinare se pot observa creierul, gâtul, toracele sau abdomenul fătului.

Indiferent de patologia preexistentă, ecografia morfologică de rutină este indicată pentru toate gravidele. Pentru cele cu un risc suplimentar se indică examinarea speciale. De exemplu, în situaţia în care există un risc de malformaţie cardiacă, gravida trebuie examinată de către un ecocardiografist fetal.

„Ceea ce trebuie ştiut şi explicat tuturor gravidelor care se prezintă pentru astfel de examinări, este faptul că ecografia morfologică nu oferă o garanţie de 100%. Există anumite malformaţii care nu pot fi depistate, fie din cauza poziţiei fetale nefavorabile, fie a poziţiei placentei care se interpune între sonda ecografului şi făt”, spune dr. Mona Zvâncă. 

 Dr. Cristian Niţescu, medic primar chirurgie estetică, Director Medical Spitalul de Chirurgie Plastică, Reparatorie şi Arsuri Bucureşti.

Operaţia de lipoaspiratie

Operatia de lipoaspiratie presupune îndepărtarea excesului de grăsime localizat în diferite zone ale corpului.

Operaţia de lipoaspiratie cu laser a fost efectuată pentru prima dată în România de către dr. Cristian Niţescu. Intervenţia se adresează ţesutului adipos în exces.

 „Noutatea lipoaspiratiei laser este dată de faptul că grăsimea nu mai este lipoaspirata prin sistemul clasic de vaccum, ci este emulsionată cu ajutorul laserului Nd-yag, transformând grăsimea într-o pastă”, a precizat dr. Niţescu.

Tipul de anestezie folosit în operatia de lipoaspiratie se va stabili în funcţie de complianţa pacientului şi de pragul la durere. Pornind de la aceste două aspecte, dr. Cristian Niţescu precizează că, pentru operaţia de lipoaspiratie cu laser, se va folosi atât anestezia generală cât şi cea locală.

Cum se face lipoaspiraţia cu laser

Lipoaspiraţia cu laser se efectuază în trei etape. În cadrul primei etape, în zona de lipoaspirat se injectează o soluţie, până ce tegumentele sunt în tensiune. Folosirea laserului impune utilizarea metodei umede, astfel încât să nu se producă daune ţesuturilor. În etapa a doua a intervenţiei, în ţesut se introduce o canulă prevăzută în vârf cu o fibră optică. Aspiraţia grăsimii emulsionate – cea de-a treia etapă – se face cu ajutorul unei canule.  

Pentru recuperarea postoperatorie, specialiştii recomandă pacienţilor purtarea, pe zona lipoaspirată, timp de două săptămâni, a unui bandaj compresiv dupa lipoaspiratie. 

Dr. Mona Zvâncă, medic specialist obstetrică-ginecologie, Centrul Medical Academica

Centrul Medical Academica dispune de un Program complet de urmărire a sarcinii. În cadrul acestui program, viitoarele mămici pot efectua oricare dintre investigaţiile ce oferă informaţii ample despre starea de sănătate şi despre gradul de dezvoltare a fătului.

Dr. Mona Zvâncă, medic specialist obstetrică – ginecologie, Clinica Academica, afirmă că ecografiile de morfologie fetală sunt recomandate drept investigaţii obligatorii în setul de analize pe care femeile trebuie să le efectueze în perioada sarcinii.

Ecografia morfologică, susţine Dr. Zvâncă, este o examinare structurală, prin care se urmăreşte formarea fătului atât din punct de vedere al aspectului exterior – membre, trunchi, cap, faţă, degete – cât şi din punct de vedere al formării organelor interne.

Diagnosticul prenatal are ca principal scop recunoaşterea şi depistarea cât mai precoce a complicaţiilor şi anomaliilor ce pot surveni în timpul sarcinii. Ecografiile de morfologie fetală se efectuează la anumite etape, în funcţie de vârsta gestaţională. Ecografia morfologică fetală presupune două etape: primul şi al doilea trimestru de sarcină.

Morfologia de trimestru I se efectuează între 11 – 14 săptămâni de sarcină. În acest interval se evidenţiază o serie de semne ale unor posibile anomalii genetice precum sindromul Down sau eventuale malformaţii cardiace. Dr. Mona Zvâncă subliniază că aceste semne nu se mai pot observa mai târziu, dar nici mai devreme. Tot în cadrul trimestrului I de sarcină se poate efectua o analiză a întregului embrion, etapă în care, de asemenea, se pot depista posibile anomalii. Morfologia fetală de trimestru I permite şi evidenţierea unor malformaţii structurale majore ale fătului, precum absenţa unui membru sau a unui segment de membru ori absenţa calotei craniene. În această perioadă, însă, nu pot fi evidenţiate malformaţiile minore.

Având în vedere dimensiunile mici ale embrionului, utilizarea unui ecograf performant este esenţială în urmărirea sarcinii.

Clinica Academica dispune de un ecograf de ultimă generaţie atât în ecografiile 2D cât şi 3D/4D. În plus, aparatul oferă posibilitatea de înregistrare a examinării pe suport digital.

Ecografia de morfologie fetală trimestrul I de sarcină durează 15-20 de minute. Rezultatul ecografiei se coroborează cu datele obţinute la testul de sânge, test ce se efectuează în prima etapă a Programului complet de urmărire a sarcinii.

Dr. Maria Grigoroiu – Şerbănescu, Spitalul Clinic de Psihiatrie „Prof. Dr. Alexandru Obregia”

Bolile psihice majore (schizofrenia, boala maniaco – depresivă, depresia majoră unipolară, boala obsesiv compulsivă şi unele tulburări de personalitate) au o puternică componentă genetică. Marile tulburări psihice sunt determinate de existenţa unei predispoziţii care poate izbucni în contextul unei acţiunii unor factori de stres.

În ştiinţa genetică funcţionează conceptul de eritabilitate, explică dr. Maria Grigoroiu Şerbănescu, care indică măsura în care factorii genetici contribuie la declanşarea şi transmiterea unei tulburări.

Riscurile de transmitere a bolilor psihice majore sunt variabile în funcţie de tipul afecţiunii. Astfel, în cazul schizofreniei, atunci când doar unul dintre părinţi este afectat, riscul pentru copil de a moşteni boala este, în medie, de 13%. Dacă ambii părinţi sunt bolnavi, atunci riscul creşte până la 40%.

Boala maniaco – depresivă are, de asemenea, o puternică componentă genetică. Dacă unul dintre părinţi este afectat, copiii au un risc mediu de 20%. Totodată, în cazul acestei afecţiuni, riscurile de transmitere sunt dependente de vârsta de debut a bolii. Atunci când boala maniaco – depresivă apare sub vârsta de 25 de ani, descendenţii au un risc suplimentar de a se îmbolnăvi.  Totodată, riscul de apariţie a bolii depinde şi de partea parentală transmiţătoare. Atunci când transmisia este pe linie paternă, riscul este mai mare, iar vârsta de apariţie a bolii este mult mai mică.

Depresia majoră are un debut mai tardiv. Atunci când boala debutează la părinte sub 40 de ani, există un risc de 10 – 12% pentru copii de a face aceeaşi afecţiune. Dacă boala apare după 40 de ani, atunci riscul este mai mic – 7%.

Dr. Laura David, Medic Primar Alergologie şi Imunologie Clinică, Clinca Academica

Alergia la polen este o reacţie exagerată a organismului la anumite substanţe alergene prezente în mediul înconjurător. Aceste substanţe produc anumiţi anticorpi care declanşează un şir de reacţii în urma cărora apar manifestările alergiei la polen.

Simptomele alergiei la polen sunt asemănătoare celor unei răceli. Apar, aşadar, manifestări precum strănutul, rinoreea apoasă (scurgeri nazale), pruritul nazal, ocular şi cel faringial. Simptomele persistă, în general, pe durata sezonului de polenizare.

Cele mai periculoase, cu un potenţial ridicat alergen sunt polenurile anemofile, cele care sunt purtate de vânt. De asemenea, pot produce reacţii alergice şi polenurile entemofile, transportate de insecte.

Alergiile la polen apar începând cu vârsta de 7 – 8 ani. Rareori, aceste afecţiuni debutează după 40 de ani. Alergiile de acest tip nu pun în pericol viaţa pacientului, însă, afectează calitatea vieţii, împiedicând desfăşurarea activităţilor fizice, profesionale sau şcolare, tulburând somnul şi scăzând capacitatea de concentrare.

Diagnosticarea şi tratarea corectă a alergiilor este extrem de importantă. În cadrul Clinicii Academica, pacienţii pot beneficia de truse standardizate de testare a alergenilor de mediu cât şi a celor alimentari. Totodată, centrul dispune de laboratoare unde pot fi efectuate determinări specifice de sânge.

Dr. Letiţia Ţugui, medic gastroenterolog, Clinica Academica

Ulcerul gastroduodenal poate fi prevenit prin adoptarea unor măsuri de protejare a stomacului de agresiuni, explică dr. Letiţia  Ţugui, medic gastroenterolog, Clinica Academica. Totodată, pentru prevenirea afecţiunii se recomandă respectarea unui ritm de de muncă şi de repaus, evitarea suprasolicitărilor şi a stărilor emoţionale.

Conf. dr. Radu Rădulescu, Şef Secţie Ortopedie Traumatologie, Spitalul Universitar Bucureşti

Articulaţia naturală a şoldului este o articulaţie de formă „bilă în cupă”. Bila” este capul femurului, iar „cupa” este acetabul, o cavitate a osului coxal.

Conf. Univ. Dr. Radu Rădulescu, şeful secţiei de Ortopedie Traumatologie din cadrul Spitalului Universitar Bucureşti, precizează că proteza de şold implică înlăturarea chirurgicală a bilei şi cupei naturale şi înlocuirea cu o bilă din metal inserată pe femur şi o cupă din material plastic.

Dr. Radu Rădulescu subliniează că în cazul acestei intervenţii foarte importantă este potrivirea perfectă a piesei ce urmează a fi implantată. „Dacă nu se realizează această potrivire pot apărea situaţii în care piesa să se răstoarne. Acest lucru ar duce la o complicaţie nedorită pentru care este nevoie de o reintervenţie”, a spus dr. Radu Rădulescu.

Pentru a se realiza potrivirea perfectă, piesa se implantează în varianta necimentată cu 1 mm mai mare decât orificiul făcut. Cupa care se implantează are pe dos o plasă de titaniu prin ochiurile căreia pătrunde substanţa osoasă. Peste această piesă se ataşează o interfaţă de polietilenă.

După implantarea cupei, se implantează piesa femurală. Pentru ca nivelul de implantare să fie cel corect, se va efectua o mică recupă la nivelul bontului femural.

La protezele necimentate, coada protezei trebuie să fie perfect adaptată ca dimensiune, acesta fiind un aspect extrem de important. „Dacă acest lucru nu se realizează, este foarte posibil să se luxeze proteza, să sară capul din codil”,  declară dr. Radu Rădulescu.

Implantul, care este acoperit cu o plasă poroasă de titaniu, se introduce în canalul femural. Se fixează apoi şi se completează cu capul femural care intră în articulaţie.

Odată implantată proteza, se trece la închiderea plăgii în straturile anatomice respective. Pentru a se evita producerea unui hematom, postoperator se vor folosi tuburi de dren.  

Dr. Veronica Siteavu, medic pneumolog

Sindromul de apnee în somn este o afecţiune care se manifestă prin întreruperea respiraţiei în timpul somnului pe o perioadă de cel puţin 10 secunde. Etiologic, în funcţie de cauza care a produs-o, apneea poate fi obstructivă, centrală sau mixtă. Apneea de somn de tip obstructiv apare în urma blocării căilor respiratorii superioare.

Tratamentului sindromului de apnee în somn variază în funcţie de severitatea bolii. Primele măsuri constau în schimbarea dietei alimentare, pierderea în greutate, renunţarea la fumat, igiena somnului, corectarea defectelor de la nivelul sferei ORL sau, în unele cazuri, terapia cu presiune pozitivă continuă. Tratamentul implică o bună igienă a somnului. Pacientul va trebui să evite dormitul pe spate şi să încerce să se odihnească pe partea laterală. O asemenea poziţie este mult mai confortabilă.

Tratamentul de bază al sindromului de apnee în somn presupune asigurarea unei presiuni pozitive continue la nivelul căilor respiratorii. Acest lucru poate fi obţinut prin utilizarea aparatului CPAP care introduce, din exterior, o presiune stabilită anterior de către medicul specialist. Presiunea va menţine deschise căile respiratorii şi va elimina obstacolul care le obstruează. Terapia de acest fel se adresează apneei de somn de tip mediu şi sever. Un astfel de tratament poate fi menţinut toată viaţa, în condiţiile în care este început într-un stadiu avansat al bolii. Presiunea pozitivă continuă a fost descoperită în jurul anilor 1980. Până atunci, sindromul de apnee în somn era tratat de către specialiştii în ORL prin reducerea masei musculare în exces de la nivelul hipofaringelui. De asemenea, erau folosite şi unele metode de implantare de microelectrozi la nivelul bazei gâtului care să descarce impulsuri electrice şi să menţină căile respiratorii deschise. S-a încercat, totodată, administrarea unor substanţe care să stimuleze activitatea musculară. Aceste medicamente, însă, aveau repercusiuni asupra activităţii cardiace.

Tratamentul chirurgical al sindromului de apnee în somn este recomandat pentru îndepărtarea malformaţiilor de la nivelul căilor respiratorii. Poate fi practicată, de asemenea, uvuloplastia, prin care se reduce masa musculară de la nivelul hipofaringelui. Aceste intervenţii nu sunt, însă, întotdeauna recomandate, deoarece, odată cu înaintarea în vârstă, musculatura îşi pierde tonicitatea, devenind necesare, astfel, mai multe operaţii.

Dr. Rodica Tănăsescu, Preşedinte Societatea Naţională de Medicina Familiei

Gripa este o infecţie respiratorie cu un risc de evoluţie severă. Gripa şi marea majoritate a răcelilor sunt boli virale. Afecţiunea este una comună, care apare fie în cazuri sporadice, fie în epidemii sau în în epidemii extinse.

Dr. Rodica Tănăsecu, preşedintele Societăţii Naţionale de Medicina Familiei, atrage atenţia asupra faptului că gripa este de foarte multe ori confundat cu răceala. Gripa, spre deosebire de răceală, este determinată de virusurile gripale şi prezintă anumite particularităţi. Ceea ce o diferenţiază de răceală sunt chiar simptomele pe care le prezintă: febră, frisoane, dureri musculare, dureri de gât, lipsa apetitului sau tuse seacă.

Spre deosebire de simptomatologia unei simple răceli, gripa apare brusc, dezvoltându-se extrem de rapid. Dr. Rodica Tănăsescu subliniază faptul că boala are un potenţial de agravare mult mai mare decât o răceală banală.

În fiecare an, gripa este determinată de alte virusuri. Organizaţia Mondială a Sănătăţii studiază anual şi determină ce virusuri gripali pot apărea în sezonul rece următor. Pe baza acestor studii, se fabrică vaccinurile antigripale pentru toată emisfera nordică.Vaccinul antigripal, aşadar, nu este valabil de la un an la altul. De obicei, într-un sezon circulă dominant 2-3 tipuri de virusuri.

Vaccinarea antigripală este recomandată, în general, persoanelor expuse la riscuri mai mari cum sunt copiii, vârstnicii sau cei ce suferă de boli cronice.Vaccinarea trebuie făcută în perioadele considerate potrivite pentru producerea de anticorpi în timp util. Referitor la contraindicaţiile vaccinului antigripal, Dr. Tănăsescu atenţionează pacienţii cu alergie la ou, pe cei cu boli acute severe sau cu imunodeficienţe.

Tratamentul gripei ar trebui să includă cât mai multă odihnă, consumul unei cantităţi mari de lichide, folosirea picăturilor nazale şi administrarea unor antitermice pentru reducerea febrei.

Dr. Letiţia Ţugui, medic gastroenterolog, Clinica Academica

Ulcerul este definit ca fiind o leziune a suprafeţei tractului digestiv. Netratată la timp, această leziune are tendinţa de a se adânci în profunzimea mucoasei gastrice, declanşând craterul ulceros. Ulcerul duodenal este tipul de ulcer cel mai răspândit.

Principala simptomă a ulcerului gastroduodenal este senzaţia de arsură localizată la nivelul stomacului. În cazul pacienţilor tineri, afecţiunea debutează zgomotos. La pacienţii vârstnici, boala este demascată de hemoragia digestivă.  În această situaţie, apar simptome precum greaţa, vărsăturile sau intoleranţa alimentară.

Diagnosticul ulcerului gastroduodenal poate fi stabilit endoscopic sau radiologic. Aceste investigaţii indică anumite modificări care conturează afecţiunea. Pentru stabilirea unui diagnostic de certitudine, medicul gastroenterolog poate recomanda şi efectuarea unui test histologic care să stabilească diferenţa dintre ulcerul duodenal şi cancerul gastric.

Cauza care determină apariţia ulcerului gastroduodenal este dezechilibrul dintre factorii de apărare ai organismului şi cei de agresiune. Secreţia de peptină sau administrarea medicamentelor antiinflamatoare nonsteroidiene sunt alţi factori favorizanţi.

Cel mai bun moment pentru recoltarea celulelor stem este la naştere, din cordonul ombilical sau din sângele placentar. Cordonul ombilical şi placenta, aruncate de multe ori după naştere, s-au dovedit a fi adevărate comori.O nouă viaţă poate izvorî din aceste ţesuturi care nu până demult erau considerate total nefolositoare!

Dr. Veronica Siteavu, medic primar pneumolog

Sindromul de apnee în somn este o afecţiune care se manifestă prin întreruperea respiraţiei în timpul somnului pe o perioadă de cel puţin 10 secunde. Etiologic, în funcţie de cauza care a produs-o, apneea poate fi obstructivă, centrală sau mixtă. Apneea de somn de tip obstructiv apare în urma blocării căilor respiratorii superioare.

Printre factorii de risc ai sindromului de apnee în somn se numără consumul de alcool, tutun, obezitatea, absenţa somnului regulat sau vârsta. Principalele simptome ale acestei afecţiuni sunt oprirea respiraţiei în timpul somnului, sforăitul, somnolenţa diurnă, irascibilitatea şi diminuarea capacităţii de concentrare.

Pacienţii diagnosticaţi cu apnee în somn pot suferi de afecţiuni precum hipertensiunea arterială, bulimia de stres, diabetul zaharat de tip 2 sau tulburări ale ritmului cardiac.

Dr. Carmen Barbu, medic primar endocrinolog, Specializare Imagistică, Investigaţii DEXA

Osteodensiometria cu raze DEXA este o investigaţie paraclinică cu ajutorul căreia se poate efectua măsurarea densităţii osoase. Această metodă simplă, non-invazivă şi nedureroasă reprezintă o variantă modernă de diagnosticare a osteoporozei dar şi a altor probleme ale ţesutului osos. Osteoporoza se caracterizează prin reducerea densităţii minerale osoase.

Clinica Academica, unul dintre cele mai moderne centre medicale din Capitală, dispune de întreaga tehnologie DEXA, considerată „golden standard-ul” pentru diagnosticarea osteoporozei şi pentru identificarea schimbărilor ce au loc în timp, ca urmare a scăderii densităţii osoase.

Unul dintre avantajele acestui sistem este dat de faptul că foloseşte o cantitate foarte mică de radiaţii. În timp ce se efectuaează scanarea, pacientul este expus la o doză de radiaţii de 30 de ori mai mică decât cea existentă în cazul unei radiografii pulmonare.

Un alt avantaj al sistemului DEXA este faptul că investigaţia se poate efectua la diverse nivele, mai frecvent pentru şold, coloană vertebrală lombară şi antebraţ. Mai mult, tehnologia DEXA permite examinarea unor pacienţi cu greutăţi corporale de până la 162 kg, afirmă Dr. Carmen Barbu, medic primar endocrinolog, Centrul Medical Academica.

Osteodensiometria cu raze DEXA este recomandată în cazul femeilor după instalarea menopauzei, la bărbaţi după 50 de ani, în special celor fumători şi suferinzi de boli cronice tratate o perioadă mai lungă de timp cu cortizon dar şi copiilor în perioada de creştere. Indicaţia osteodensiometriei este stabilită de medicul de familie, cu solicitarea acordului medicului specialist ortoped, internist, reumatolog sau endocrinolog. Recomandarea pentru o asemenea investigaţie se face, de regulă, atunci când pacientul prezintă semne ale instalării unei afecţiuni osoase. 

Dr. Carmen Barbu precizează că interpretarea rezultatelor se face cu ajutorul scorurilor T şi Z, rezultzate prin care se raportează masa osoasă a pacientului. Scorul T reprezintă deviaţia măsurătorii faţă de medie. Dr. Barbu spune că un scor T sub 2,5 defineşte osteoporoza.

Osteoporoza este o boală care afectează întreg scheletul, caracterizată prin scăderea masei osoase şi afectarea rezistenţei osoase cu creşterea riscului de fractură. Complicaţiile osteoporozei sunt fracturile de fragilitate.

Dr. Rareş Nechifor, Medic Specialist Radiologie Intervenţională, Centrul Medical Hemodinamic

Tratamentul herniei de disc include o metodă minim invazivă – ozonoterapia intradiscală, spun specialiştii de la Centrul Medical Hemodinamic. Dr. Rareş Nechifor, Medic Specialist Radiologie Intervenţională, Centrul Medical Hemodinamic, este singurul medic din România care practică ozonoterapia intradiscală.

Ozonoterapia se referă la terapia cu ozon. Ozonoterapia intradiscală este o metodă minim invazivă de tratare a herniei de disc. O astfel de terapie este recomandată atunci când intervenţia chirurgicală clasică nu este obligatorie sau în situaţia în care tratamentul medicamentos sau cel fizioterapeutic nu sunt eficiente.

Procedura constă într-o puncţie a discului intervertebral. Medicul va introduce, până la nivelul discului intervertebral afectat, un dispozitiv prevăzut cu un ac. Acul este condus sub control imagistic, prin el injectându-se ozonul intradiscal şi foraminal.

Pe tot parcursul intervenţiei, pacientul este conştient, aflându-se sub efectul anesteziei locale cu xilină. După intervenţie, bolnavul rămâne internat aproximativ 3 ore, sub supraveghere medicală.

În ceea ce priveşte tratamentul post -intervenţie, Dr. Rareş Nechifor recomandă repaos pentru un interval de 2-3 săptămâni şi administrarea unor medicamente antiinflamatoare.  Efectul ozonoterapiei intradiscale nu este unul imediat, rezultatul instalându-se progresiv.

 Prof. dr. Radu Vlădăreanu, Medic Primar Obstetrică - Ginecologie, Clinica Academica

Viitoarele mămici pot opta pentru un program complet de urmărire a sarcinii la Clinica Academica. Investigaţiile efectuate în acest centru medical oferă informaţii valoroase despre starea de sănătate şi despre gradul de dezvoltare a fătului.

Clinica Academica dispune de aparatură ultramodernă pentru stabilirea diagnosticului prenatal. Anomaliile şi complicaţiile ce pot surveni în timpul sarcinii pot fi, astfel, prevenite cu ajutorul ecografiei morfologice fetale, investigaţie esenţială în urmărirea corectă a sarcinii.

Prof. Dr. Radu Vlădăreanu precizează că programul complet de urmărire a sarcinii cuprinde consultaţiile lunare, în cadrul cărora se pot efectua şi ecografii de urmărire a creşterii şi bunăstării fetale. A doua etapă a acestui program se referă la analizele de luare în evidenţă. Aceste analize includ hemoleucogramă, transaminaze, glicemie, calcemie Rh, grup sangvin sau sumar de urină.

Prof. Dr. Radu Vlădăreanu recomandă efectuarea ecografiilor în fiecare trimestru de sarcină. Pentru trimestrul I de sarcină (11-14 săptămâni) se recomandă ecografia morfologică 3D sau 4D, urmată de triplu test genetic, opţional, dacă cele anterioare au fost efectuate iar rezultatele au fost normale. O a doua ecografie 3D sau 4D se face în trimestrul II de sarcină, urmând ca în săptămânile 32-34 să se facă o evaluare a creşterii fetale.

Prof. Dr. Radu Vlădăreanu face precizarea că prin intermediul investigaţiilor ecografice pot fi diagnosticate şi anomaliile fetale. Perioada ideală pentru depistarea anomaliilor fetale, prin examinarea morfologiei fetale, este între 20-22 săptămâni de sarcină. Acestea includ defectele genetice (sindromul Down) şi anomalii congenitale. De asemenea, poate fi măsurată ecografic şi trasluciditatea nucală. Dr. Vlădăreanu afirmă că o creştere a acesteia peste limitele admise este un indicator de risc pentru apariţia sindromului Down.

Prof. dr. Ionel Sinescu, Director Centrul de Chirurgie Urologică, Dializă şi Transplant Renal, Institutul Clinic Fundeni

Prof. dr. Ionel Sinescu, directorul Centrului de Chirurgie Urologică, Dializă și Transplant Renal Fundeni, a realizat marţi, 31 martie 2009, o operaţie de transplant renal. Intervenţia a constat în recoltarea unui rinichi de la un donator în viață, în vârstă de 34 ani, și transplantarea acestuia unui bărbat de 33 ani, cei doi pacienți fiind frați. Primitorul suferea de o insuficiență renală gravă, iar transplantul era ultima soluție pentru a-i salva viața.

Echipa de medici care a efectuat operația e transplant de rinichi a fost condusă de prof. dr. Ionel Sinescu, care se află aproape de numărul a  1000 de trasplanturi renale realizate. Anestezist a fost dr. Domnișor Liliana, secondat de conf. dr. Dârza Mihai. Din echipă au mai făcut parte dr. Baston Cătălin, medic specialist, dr. Șerbănescu Bogdan, medic primar, dr. Pavel Codruț, dr. Margaritis Silviu, rezident , și dr. Bartoș Alin, rezident.

Cele două operații, de recoltare și transplant de rinichi, s-au derulat simultan, pregătirea rinichiului recoltat fiind realizată în 30 minute. Întreaga operațiune de transplant a durat aproape 4 ore. Ambii pacienți se află în stare bună și vor putea fi externați după cel mult o săptămână în care vor fi ținuți sub observația medicilor.

Transplantul renal se impune atunci când funcţia renală a pacientului este pierdută, mai exact atunci când creatinina serică depăşeşte 5 – 6 mg% în organismul subiectului bolnav. Transplantul de rinichi este indicat înainte ca bolnavul să suporte dializa.

Prin transplantul renal se substituie morfologic organul care nu mai funcţionează, fiind astfel recuperată funcţia epuratoare şi funcţia de glandă endocrină a rinichiului.

În momentul de faţă, pe lista de aşteptare pentru transplant de rinichi la Institutul Clinic Fundeni se află peste 700 de pacienţi. Pentru anul 2009, există o finaţare asigurată pentru aproximativ 125 de transplanturi.

Prof. dr. Ionel Sinescu, Director Centrul de Chirurgie Urologică, Dializă şi Transplant Renal, Institutul Clinic Fundeni

Prof. dr. Ionel Sinescu, directorul Centrului de Chirurgie Urologică, Dializă și Transplant Renal Fundeni, a realizat marţi, 31 martie 2009, o operaţie de transplant renal. Intervenţia a constat în recoltarea unui rinichi de la un donator în viață, în vârstă de 34 ani, și transplantarea acestuia unui bărbat de 33 ani, cei doi pacienți fiind frați. Primitorul suferea de o insuficiență renală gravă, iar transplantul era ultima soluție pentru a-i salva viața.

Echipa de medici care a efectuat operația e transplant de rinichi a fost condusă de prof. dr. Ionel Sinescu, care se află aproape de numărul a  1000 de trasplanturi renale realizate. Anestezist a fost dr. Domnișor Liliana, secondat de conf. dr. Dârza Mihai. Din echipă au mai făcut parte dr. Baston Cătălin, medic specialist, dr. Șerbănescu Bogdan, medic primar, dr. Pavel Codruț, dr. Margaritis Silviu, rezident , și dr. Bartoș Alin, rezident.

Cele două operații, de recoltare și transplant de rinichi, s-au derulat simultan, pregătirea rinichiului recoltat fiind realizată în 30 minute. Întreaga operațiune de transplant a durat aproape 4 ore. Ambii pacienți se află în stare bună și vor putea fi externați după cel mult o săptămână în care vor fi ținuți sub observația medicilor.

Transplantul renal se impune atunci când funcţia renală a pacientului este pierdută, mai exact atunci când creatinina serică depăşeşte 5 – 6 mg% în organismul subiectului bolnav. Transplantul de rinichi este indicat înainte ca bolnavul să suporte dializa.

Prin transplantul renal se substituie morfologic organul care nu mai funcţionează, fiind astfel recuperată funcţia epuratoare şi funcţia de glandă endocrină a rinichiului.

În momentul de faţă, pe lista de aşteptare pentru transplant de rinichi la Institutul Clinic Fundeni se află peste 700 de pacienţi. Pentru anul 2009, există o finaţare asigurată pentru aproximativ 125 de transplanturi.

Prof. dr. Mircea Diculescu, medic primar gastroenterolog, Clinica Academica

Endoscopia cu videocapsulă este o investigaţie care ajută la vizualizarea aparatului digestiv. Procedura este una facilă, nedureroasă, cu pregătiri minime şi fără riscuri pentru pacient. O astfel de examinare poate fi efectuată şi la Centrul Medical Academica.

Videocapsula este destinată explorării intestinului subţire sau a colonului. Acest tip de endoscopie se bazează, practic, pe înghiţirea unei pastile de mărimea unui antibiotic, în care este încorporată o cameră video şi o sursă de lumină. Capsula endoscopică transmite imagini din interiorul aparatului digestiv după care este eliminată în mod natural de către organism.  

Videocapsulă are un sistem de captare a imaginilor(2-4/secundă), înregistrând leziuni de o zecime de milimetru. Pacientului i se ataşează în zona abdominală un „receiver” , aparat ce captează imaginile în mod continuu. De la receiver datele sunt trimise la un computer, unde sunt analizate de specialişti prin confruntare cu imagini dintr-o bază de date largă de imagini.

Videocapsula are dimensiunea unei pastile de ampicilină. Pentru efectuarea endoscopiei cu videocapsula aceasta se înghite cu apă în condiţii de repaus alimentar.

Videocapsula este de unică folosinţă şi are o independenţă energetică de până la 10 ore.

Comparativ cu metodele clasice, avantajele aduse de videocapsulă sunt extrem de numeroase atât din punct de vedere medical, cât şi pentru confortul persoanei care efectuează această investigaţie. Prin această metodă de diagnostic, se evită numeroasele explorări care sunt de cele mai multe ori costisitoare şi dificile. Calitatea imaginilor oferă posibilitatea de a vizualiza detalii ale desenului vascular, oferind, în acelaşi timp, date asupra dimensiunii unor posibile leziunilor.

În condiţiile unei pregătiri corespunzătoare, riscurile sunt cvasinule. Ca şi contraindicaţii se menţionează existenţa de stenoze, ocluzii, perioada de sarcină sau fistule intestinale.

Prof. dr. Ionel Sinescu, Director Centrul de Chirurgie Urologică, Dializă şi Transplant Renal, Institutul Clinic Fundeni

Prof. dr. Ionel Sinescu, directorul Centrului de Chirurgie Urologică, Dializă și Transplant Renal Fundeni, a realizat marţi, 31 martie 2009, o operaţie de transplant renal. Intervenţia a constat în recoltarea unui rinichi de la un donator în viață, în vârstă de 34 ani, și transplantarea acestuia unui bărbat de 33 ani, cei doi pacienți fiind frați. Primitorul suferea de o insuficiență renală gravă, iar transplantul era ultima soluție pentru a-i salva viața.

Echipa de medici care a efectuat operația e transplant de rinichi a fost condusă de prof. dr. Ionel Sinescu, care se află aproape de numărul a  1000 de trasplanturi renale realizate. Anestezist a fost dr. Domnișor Liliana, secondat de conf. dr. Dârza Mihai. Din echipă au mai făcut parte dr. Baston Cătălin, medic specialist, dr. Șerbănescu Bogdan, medic primar, dr. Pavel Codruț, dr. Margaritis Silviu, rezident , și dr. Bartoș Alin, rezident.

Transplantul renal se impune atunci când funcţia renală a pacientului este pierdută, mai exact atunci când creatinina serică depăşeşte 5 – 6 mg% în organismul subiectului bolnav. Transplantul de rinichi este indicat înainte ca bolnavul să suporte dializa.

Prin transplantul renal se substituie morfologic organul care nu mai funcţionează, fiind astfel recuperată funcţia epuratoare şi funcţia de glandă endocrină a rinichiului.

În momentul de faţă, pe lista de aşteptare pentru transplant de rinichi la Institutul Clinic Fundeni se află peste 700 de pacienţi. Pentru anul 2009, există o finaţare asigurată pentru aproximativ 125 de transplanturi.

Conf. univ. dr. Radu Rădulescu, Şef Secţie Ortopedie Traumatologie, Spitalul Universitar Bucureşti

Recuperarea postoperatorie după protezarea şoldului este foarte rapidă, informează conf. univ. dr. Radu Rădulescu. Potrivit acestuia, după două zile de la intervenţie, pacientul începe să meargă folosind cadrul sau cârjele. La câteva săptămâni, bolnavul începe să meargă liber, putându-se sprijini pe piciorul operat.

Perioada de spitalizare durează între 7 şi 10 zile, în condiţiile în care nu apar alte complicaţii. Printre complicaţiile care pot surveni în urma intervenţiei de protezare a şoldului se numără tromboflebita, infecţiile postoperatorii sau luxarea protezei. Cu toate acestea, printr-un tratament preventiv administrat corespunzător, rata apariţiei complicaţiilor este redusă la minimum.

După operaţia de protezare a şoldului, pacientul va urma, timp de şase săptămâni, un tratament medicamentos anticoagulant, în modul acesta, prevenindu-se apariţia tromblofebitei.

La două săptămâni după operaţie se scot firele, urmând ca la şase săptămâni să se efectueze un control amănunţit care să ofere informaţii prinvind modul în care a fost primită proteza de şold.
 

Conf. dr. Radu Mihăilescu, Director Medical Spitalul de Psihiatrie „Alexandru Obregia”

Anxietatea face parte din spectrul trăirilor psihologice normale, funcţionând, de multe ori, drept un mecanism de apărare şi permiţând orientarea către un stimul din exterior care urmează a fi evaluat.

Pe de altă parte, anxietatea poate fi fie o trăsătură structurală, fie o stare trecătoare, provocată de anumiţi factori. Există mai multe specii de tulburării ale anxietăţii: tulburare de anxietate generalizată, tulburare de anxietate paroxistă, tulburare de stres post-traumatic, tulburare obsesiv – compulsivă sau tulburare de adaptare de tip anxios.

Atacurile de panică sunt atacuri recurente de anxietate paroxistă care se manifestă prin palpitaţii, senzaţie de sufoacare, ameţeli, constricţie toracică şi prin apariţia diferitor probleme digestive. Cel care suferă un atac de panică are o teamă paroxistică de a nu muri sau de a nu înnebuni.

Atacul de panică este provocat, de cele mai multe ori, de serotonină. Se întâmplă, însă, ca o astfel de afecţiune să fie provocată şi de o concentraţie crescută de bioxid de carbon în atmosferă sau de anumite fobii.
 

Fibromul uterin este o afecţiune extrem de frecventă în rândul femeilor. Statistic vorbind, aproximativ 40% dintre femei suferă de acestă afecţiune. Fibromul uterin este o tumoră benignă, necanceroasă, ce se dezvoltă în peretele uterului. Fibroamele sunt de două feluri: fibroamele mici şi asimptomatice, care sunt de cele mai multe ori nediagnosticate şi fibroame simptomatice, care produc sângerări abundente în timpul ciclului menstrual, durere şi senzaţie de presiune în abdomen, constipaţie, urinat frecvent sau chiar dureri de spate.

Embolizarea uterină este o metodă prin care se astupă vasele de sânge care alimentează fibroamele – arterele uterine. Prin acest procedeu se realizează resorbţia acestor fibroame, uterul revine la dimensiunile lui normale iar simptomele dispar. Pacienta este anesteziată local cu xilină, după care medicul face puncţia arterei branhiale , montând, apoi, o teacă arterială - un dispozitiv de plastic cu diametru de 2 mm. Prin teacă se introduce un cateter (tub subţire de plastic) şi sub control radiologic, folosind şi substanţă de contrast iodată, medicul ghidează cateterul prin vasele de sânge până la nivelul arterelor uterine. Prin acest cateter se introduc particule speciale, compatibile cu organismul, care vor astupa acele vase de sânge care alimentează fibromul. Intervenţia se încheie cu scoaterea tecii şi aplicarea unui pansament compresiv ce trebuie păstrat până a doua zi dimineaţa. Intervenţia necesită internarea pentru numai 24 de ore.

Embolizarea fibromului uterin este o procedură minim invazivă şi foarte sigură. Posibile complicaţii sunt extrem de rare şi constau în dureri uşoare, hematom la nivelul locului de puncţie sau febră.
 

Prof. dr. Nicolae Iordache, Şef Secţie Chirurgie, Spitalul „Sf. Ioan”

Principalele tratamente chirurgicale ale obezităţii sunt gastrectomia longitudinală, bypass-ul gastric şi diversia biliopancreatică.

Gastrectomie longitudinală transformă stomacul dintr-un săculeţ ca organ de depozit, într-un săculeţ în continuarea esofagului lăsând intactă partea sa finală, antrumul gastric, care are funcţie de evacuare. Restul stomacului este îndepărtat, căpătând, astfel, o dimensiune mică, în care încap puţine alimente.

Totodată, se îndepărtează şi zona bombată din stânga superioară (fundusul gastric), acolo unde se află receptorii secretori, răspunzători pentru apariţia senzaţiei de foame.

Intervenţia chirurgicală se realizează cu ajutorul unor dispozitive speciale steplare care secţionează stomacul. Acolo unde se produce tăietura, sunt aplicate nişte capse care produc o cusătură automată. În felul acesta, se poate face o tăiere a stomacului fără o deschidere a sa pe cale laparoscopică.

O altă intervenţie care poate fi luată în consideraţie este bypass-ul gastric. Operaţia de Gastric Bypass este o procedură prin care se micşorează dimensiunea stomacului. Medicul va face un montaj intestinal, în forma literei Y.

Diversia biliopancreatică este o altă procedură chirurgicală prin care poate fi combătută obezitatea. La fel ca în cazul operaţiei de bypass gastric, chirurgul va efectua un montaj în Y. Mecanismul de bază, în cazul acestei operaţii este cel de malabsorbţie selectivă (nu se absorb grăsimile şi polizahariele).

Prof. dr. Ruxandra Răşcanu, Universitatea Bucureşti

Cei mai buni specialişti în materie de a trata toxico-dependenţa sunt psihiatrii. Tratamentul în clinici nu durează niciodată mai mult de 20 de zile. Ulterior, pacientul va trebui să rămână în tratamentul psihoterapeutic al unui specialist care să-l mobilizeze şi să-l motiveze să vină la terapie. Cel mai bine funcţionează terapiile cognitive comportamentale. În astfel de situaţii, este nevoie şi de ajutorul familiei.

În multe cazuri, reintegrarea în societate a consumatorului de droguri este dificilă. Tratamentele sunt complicate, costisitoare şi delicate. Cu toate acestea, există şi situaţii în care consumatorii de droguri au reuşit, cu ajutorul tratamentului medicamentos şi psihoterapeutic, să renunţe la substanţele stupefiante şi să înceapă o viaţă normală.

Dependentul de droguri este o persoană cu mari carenţe pe plan afectiv. Aceştia sunt persoane neîmplinite, nemulţumite, cărora li s-au tăiat speranţele şi care nu mai aşteaptă mare lucru de la viaţă. Din acest motiv, cu greu pot fi reintegraţi social.
 

Prof. dr. Dan Prelipceanu, Director cercetare – dezvoltare, Spitalul Clinic de Psihiatrie „Prof. Dr. Alexandru Obregia”

Prof. dr. Dan Prelipceanu, Director Cercetare – Dezvoltare, Spitalul Clinic de Psihiatrie „Prof. dr. Alexandru Obregia”

Prof. dr. Dan Tulbure, Şef Secţie Anestezie şi Terapie Intensivă, Institutul Clinic Fundeni

Perioada de recuperare după operaţia de transplant hepatic are mai multe etape. O primă etapă o constituie perioada postoperatorie imediată, care se desfăşoară în Secţia de Terapie Intensivă. După 24 de ore de la intervenţie, nu mai acţionează niciuna dintre substanţele anestezice iar funcţiile organismului îşi reiau activitatea normală. Perioada postoperatorie imediată durează aproximativ câteva zile, în acest timp fiind necesară urmărirea strictă a pacientului.

După această etapă, urmează etapa de recuperare care se desfăşoară în secţia de chirurgie, până la vindecarea propriu-zisă a bolnavului. Mai apoi, pacientul intră în sfera de acţiune a urmăririi imediate, la început frecvent (lunar), urmând ca aceste investigaţii să fie din ce în ce mai rare.

După operaţia de transplant de ficat, specialiştii vor controla periodic medicaţia imuno-supresivă administrată pacientului.

Prof. dr. Irinel Popescu, Şef Clinica de Chirurgie Generală şi Transplant Hepatic , Institutul Clinic Fundeni

Conf. Univ. Dr. Radu Rădulescu, Şef Secţie Ortopedie Traumatologie, Spitalul Universitar Bucureşti.

Dr. Bogdan Oprişescu, Medic Primar Radiologie – Imagistică, Competenţă în CT&RMN

Prof. dr. Nicolae Iordache - Șef Secție Chirurgie, Spitalul ”Sf. Ioan”

Chirurgia obezităţii constă din mai multe tipuri de operaţii care se pot aplica pacientului bolnav de obezitate morbidă. Persoanele cu obezitate morbidă sunt bolnavi, nu sunt doar persoane obeze. Procedeele chirurgicale se pot împărţi în două mari categorii: 1. Procedee de tip restrictiv – care se adresează organului de depozit (stomacului), sau 2. Procedee de tip malabsortiv (care se adresează de obicei intestinului subţire şi care are ca scop scăderea numărului de calorii care se pot absorbi de la nivelul acestuia în procesul digestiei intestinale).

Există şi o serie de proceduri mixte unde se asociază atât componente restrictive, cât şi componente malabsortive. Procedeele restrictive sunt procedee mai simple din punct de vedere chirurgical, pe de o parte, iar pe de altă parte sunt proceduri în care este foarte important comportamentul pacientului după operaţie (adică pacientul trebuie să respecte anumite reguli, un anumit comportament alimentar). Procedeul inelului intragastric(ajustabil) – bandare a stomacului cu un inel dintr-un material brocompatibil silicon, care este la rândul său, ajustabil – un inel care trece prin jurul stomacului la câţiva cm sub graniţa dintre esofag şi stomac. Trebuie identificat foarte bine individul căruia îi este recomandat un astfel de procedeu. Cu acest inel se poate sta toată viaţa. Procedeul cu balonul intragastric nu presupune operaţie. Cu ajutorul endoscopiei este introdus un balon care se umflă cu cca 700 cm cubi în stomac ocupă o mare parte şi este şi el un procedeu restrictiv care asigură o slăbire de 15-20 kg în 6 luni.

Dr Adrian Văduva, Director Medical I. Cantacuzino

Pentru a duce la bun sfarşit o sarcină sănătoasă trebuie să se facă un examen antenatal, unul postnatal, iar gravida este sfătuită să respecte recomandările medicului şi perioadele de consultaţii pe care acesta le sugerează.

Dr. Horia Mureșian - Medic Primar, Chirurgie Cardiovasculară

Bolilele cardiovasculare au un impact major în rândul populaţiei de pretutindeni, afectând atât persoanele tinere cât şi cele cu vârste avansate. Diagnosticarea precoce a bolilor cardiovasculare este cu atât mai importantă cu cât incidenţa acestor afecţiuni a crescut.

Prof. Dr. Eduard Apetrei, Sef Secție Cardiologie Institutul C.C. Iliescu

Hipertensiunea arterială este cea mai frecventă boală a aparatului cardiovascular. Unul din doi oameni de peste 50 de ani suferă de aceasta.

Dr. Catalin Codreanu - Director Centrul Metodologic de Reumatologie ”Ion Stoian”

Dr. Catalin Codreanu - Director Centrul Metodologic de Reumatologie ”Ion Stoian”

Artrita reumatoidă este o boală inflamatorie a articulaţiilor care se întâlneşte foarte frecvent în populaţia generală (aproximativ 1% din populaţie suferă de această boală). Cauzele directe ale artritei reumatoide nu sunt precis cunoscute. În momentul de faţă se consideră că există o serie de factori favorizanţi care pot declanşa boala (ex. fumatul – este capabil să inducă o modificare la nivelul plămânului în urma căreia sistemul imunitar reacţionează altfel, iar din această reacţie anormală a sistemului imunitar rezultă, în cele din urmă boala, respectiv artrita reumatoidă; o serie de infecţii virale – care la un moment dat poate produce o delegrare imunitară). Antecedentele familiale reprezintă şi ele un factor de risc. Vârstele cele mai frecvente la care debutează boala se situează între 20 şi 40 de ani. Modul în care se manifestă artrita reumatoidă este foarte diferit. La începutul ei boala se manifestă prin dureri articulare, care au o caracteristică anume – sunt dureri inflamatorii care apar în special noaptea, atunci când articulaţiile sunt în repaus; se accentuează în a doua parte a nopţii, astfel încât dimineaţa bolnavul se trezeşte cu articulaţiile dureroase şi prezintă redoare matinală (o înţepenire a articulaţiilor- care se mişcă foarte greu); cu cât această redoare matinală durează mai mult, cu atât avem de-a face cu o afectare mai severă.

Boala se întâlneşte frecvent la articulaţiile de la mâini şi se întâlneşte simetric, atât în partea dreaptă, cât şi în partea stângă – afectează foarte frecvent articulaţiile de la nivelul piciorului, genunchii, gleznele, umerii, coatele. Pe măsură ce boala avansează pot să apară şi alte manifestări: la nivelul muşchilor, cu durere musculară-miozită, pot să apară oboseala, astenia, febra; din cauza inflamaţiei pot să apară modificări la nivelul organelor interne(afectarea plămânului, inimii şi altor organe).

Conf. dr. Radu Rădulescu - Şef Sectie Ortopedie Traumatologie - Spitalul Universitar Bucureşti

Conf. Dr. Radu Rădulescu- Şef Secţie Ortopedie Traumatologie “Spitalul Universitar Bucureşti”

Efectele secundare tratamentului hipertensiuni - Prof.Dr Eduard Apetrei- Şef Sectie Cardiologie Institutul “C.C.Iliescu”

Toate tratamentele medicamentoase au efecte secundare, însa balanţa trebuie să se încline spre efectele pozitive, nu negative. Hipertensiunea este tratată cu medicamente, efectele secundare ale tratamentului medicamentos al hipertensiunii pot fi: scăderea potasiului din organism, crampe musculare, accentuarea astmului, fenomene digestive şi pot ajunge până la apariţia diabetului zaharat. Prof Dr Eduard Apetrei, recomandă înainte de începerea oricărui tratament o consultaţie din partea medicului curant. În 10-15 zile de la începerea tratamentului, se poate stabili dacă medicamentele prescrise sunt cele mai avantajoase din punct de vedere al stării de sănătate, al preţului şi al efectelor secundare. Nu se recomandă administrarea unui tratament fără ştirea medicului deoarece se poate ajunge de la o boală moderată la o boală severă, prin apariţia efectelor nocive. Se recomandă ca hipertensivii să îşi administreze medicaţia sub atenta supraveghere a medicului cardiolog, să-şi adapteze stilului de viaţa la boala de care suferă, să-şi facă controlul probelor biologice de două ori pe an, să nu întrerupă medicaţia şi să-şi monitorizeze acasă tensiunea arterială.
 

Dr. Mioara Toader - Șef Secție ORL, Spitalul de Copii ”Grigore Alexandrescu”

Riscul de a reveni în rândul dependenţilor de droguri este foarte mare, mai ales dacă persoana respectivă nu a fost sinergic tratată (printr-un tratament medicamentos şi unul psihologic, tratament ce poate dura între un an şi jumătate şi doi ani). Subiectul încearcă să se abţină, dar se poate produce sevrajul (starea de a se abţine atunci când nu are drogul respectiv, sau când, în mod voluntar renunţă pentru o anumită perioadă). Toate organele interne (ficatul şi rinichiul) metabolizează produşii într-o anumită manieră; dependenţa începe să fie dată în plan biologic şi atunci lui îi lipseşte ca aerul acea doză minimă pe care o ingerează pentru a scăpa de acea senzaţie de rău. Acea ultimă doză care se introduce în organism este de natură să stingă dorinţa imperioasă de a consuma. Există şi la noi în ţară centre de metadonă, metadona fiind un produs care încearcă să-l ţină pe dependent pe un platou fără să facă salturi foarte mari. Tratamentul cu metadonă este un tratament de susţinere, este foarte necesar, dar trebuie făcut cu mare grijă; trebuie urmăriţi dacă într-adevăr iau aceste tablete - pentru că de altfel ei le pot aduna şi când ajung să aibă 16-20, le iau ca şi când ar fi drogul respectiv.

Prof. dr. Nicolae Iordache - Șef Secție Chirurgie, Spitalul ”Sf. Ioan”

Chirurgia obezităţii morbide este una dintre cele mai dinamice ramuri ale chirurgiei şi acest lucru s-a întâmplat dată fiind prezenţa a două elemente: pe de o parte dezvoltarea chirurgiei laparoscopice (revoluţie în ceea ce priveşte incizia abdominală), iar pe de altă parte, pandemia pe care o reprezintă astăzi obezitatea. Numărul tot mai mare de persoane cu obezitate morbidă şi numărul tot mai mare în rândul tinerilor, adolescenţilor şi al copiilor a făcut ca această ramură a chirurgiei - chirurgia obezităţii - să prezinte o alternativă reală.

Pentru obezitatea gravă, obezitatea morbidă, singura soluţie care rezolvă problema este chirurgia. Între tratamentul conservator şi cel chirurgical ar mai exista o opţiune, tratamentul endoscopic, balonul intragastric care are ca indicaţie largă depăşirea greutăţii ideale cu mai mult de 10 kg. Pentru fiecare persoană ar trebui aplicat un tratament nuanţat şi un tratament corespunzător acelei persoane. Indiferent de cauzele şi de particularităţile obezităţii la un anumit tratament, ei vor aplica una sau două proceduri pe care le cunosc. În cazul obezităţii mari, aceasta este asociată cu nişte boli care pun în pericol viaţa omului. Un om cu obezitate morbidă trăieşte între 7 şi 13 ani mai puţin decât o persoană cu aceleaşi caracteristici, dar care nu suferă de obezitate.

Dr. Mihai Alexe - Medic primar, competență bronhoscopie

Primul cabinet din România care funcţionează în sistem privat beneficiază de aparatură nouă, aparatură constând în fibrobronhoscoape, atât pentru adult, cât şi pentru copil.

Există două feluri de bronhoscopie: bronhoscopie diagnostică (bronhoscopie care ajută la stabilirea diagnosticului) şi bronhoscopie intervenţională şi terapeutică. Un examen bronhologic complet presupune, în primul rând, o anestezie care poate fi o anestezie locală (pacientul nu este adormit, sau în stare de inconştienţă, ci este treaz - colaborează cu medicii). După aceasta, se face examenul bronhoscopic propriu-zis în care se vizualizează arborele bronşic (în special plămânii pe dinăuntru) cu ajutorul bronhoscoapelor.

Bronhoscoapele sunt de mai multe dimensiuni: pentru copii şi pentru adulţi. Dr. Mihai Alexe ne spune că singurul care ar trebui să ia în considerare bronhoscopia este medicul; fie cel de medicină generală, fie medic specialist din altă specialitate, dar mai ales medicul specialist pneumolog. Ei sunt cei care urmează să trimită pacienţii la bronhoscopie. Cele mai frecvente boli diagnosticate sunt: cancerul (cancerul bronhopulmonar), tuberculoza, fibrozele pulmonare, corpi străini, diverse afecţiuni sechelare - cicatriciale, după alte afecţiuni, plus o parte din bolile profesionale. Aici se efectuează aspirate bronşice, brosaje, biopsii bronşice, lavaje bronhoalveolare.

Dr. Bogdan Oprişescu, medic primar radiologie imagistică cu competenţă în CT&RMN

Aparatură de Ultimă Generaţie  - Computerul Tomograf – Partea I

Dr. Bogdan Oprişescu,

Medic primar Radiologie Imagistică cu Competenţă în CT&RMN

Dr. Bogdan Oprişescu, medic primar Radiologie Imagistică cu Competenţă în CT&RMN, ne vorbeşte despre Computerul Tomograf disponibil la clinica Academica, un aparat performant, capabil să aducă un aport informaţional extrem de mare, într-un timp foarte scurt.

Tomografia computerizată este recomandată pentru diagnosticarea rapidă a unei palete largi de afecţiuni. Astfel, prin intermediul computerului tomograf, medicul poate depista rapid şi cu uşurinţă patologii neurologice, pulmonare, leziuni ale organelor abdominale (ficat, rinichi, splină, pancreas) şi nu numai.

Examenul computer tomograficic poate fi efectuat numai după consultul unui medic specialist care a efectuat anterior unele investigaţii mai puţin invazive.

Datorită aportului mare de informaţii pe care le poate oferi într-un timp scurt, examenul computer tomografic înlocuieşte în anumite domenii şi specialităţi radiologia standard.

În România există o legislaţie privind prelevarea de organe de la donatori în moarte cerebrală: Titlul 6 din legea 95 privind reforma în sănătate, o lege a transplantului extrem de modernă şi eficientă care a înglobat toate prevederile europene privind activitatea de transplant, o lege foarte flexibilă. Până acum au fost peste 200 de transplanturi de rinichi şi ficat făcute de la donatori în viaţă (de obicei rude de gradul I). Cei care donează cel mai uşor organele sunt mamele, pentru a-şi salva copii.

Se urmărește schimbarea acordului explicit şi scris cu tipul de acord rezumat în care orice cetăţean are timp în timpul vieţii să-şi exprime intenţia de a nu fi un donator de organe post mortem. Acest proiect de lege oferă posibilitatea ca această opţiune să fie exprimată fie la un telefon gratuit, fie printr-o hârtie scrisă, sau discuţie cu familia, fie prin informarea medicului de familie. Orice modalitate care poate fi luată în calcul şi credibilă că cetăţeanul nu a dorit să fie un donator post-mortem. Se urmăreşte să nu mai fie obligatoriu ca familia să semneze un anumit formular tipizat că este de acord cu prelevarea şi ce anume să se stipuleze. Este mult mai corect ca cetăţeanul să dispună de corpul său în condiţii decente și de a lua o decizie liber consimţită fără nici un fel de constrângere. Coordonatorii de transplant sunt foarte greu de găsit; trebuie să ai o anumită structură şi disponibilitate . Coordonatorul de transplant nu are voie să închidă niciodată telefonul, să nu fie ocupat niciodată. Nu întotdeauna se găsesc oameni disponibili la un asemenea efort – este motivul pentru care România dispune de un număr extrem de mic de coordonatori- în total sunt 7 coordonatori în toată ţara.

Pacientul care a fost selectat trebuie să-şi administreze tratamentul pe care îl avea până în momentul respectiv, să nu omită să vină la controalele medicale periodice, să asculte toate indicaţiile medicului curant, să se ferească de răcelile care apar în special în sezonul rece. Riscurile unui transplant implică riscurile obişnuite ale oricărei intervenţii chirurgicale.

Riscurile perioadei de convalescenţă sunt legate de fenomenele de rejet: acut, supraacut, mai rar cronic.
Tratamentul pacientului transplantat se face toată viaţa. Medicaţia se reduce, pe măsură ce trec anii, dar numai ca şi cantitate, niciodată nu va scădea definitiv. Medicaţia este suportată integral de bugetul statului pe un program de transplant al Ministerului Sănătăţii. Pe lângă un tratament medicamentos se impune şi un anumit stil de viaţă, civilizat din punct de vedere al igienei. Pacienţii transplantaţi sunt persoane active care trebuie să muncească, dar condiţiile de muncă nu pot fi condiţii care să-i afecteze integritatea plămânilor, sau a inimii. După un transplant de organ recuperarea este în general de aproape 100%. Alimentaţia are un rol în sensul în care alimentaţia trebuie să fie una echilibrată, care să cuprindă toate principiile nutritive şi să evite excesele (în special de alcool şi mâncăruri foarte grase). Costurile intervenţiei sunt suportate integral de către Programul Naţional de Transplant, program finanţat de Ministerul Sănătăţii din banii de taxă de viciu.

Tensiunea arteriala reprezinta presiunea exercitata de sange asupra peretilor arterelor. Daca aveti valori crescute ale tensiunii arteriale suferiti de hipertensiune arteriala. Prof. dr Eduard Apetrei, vorbeste despre cum putem preveni hipertensiunea arteriala. Societatea Romana de Cardiologie a initiat o campanie pentru prevenirea problemelor cauzate de hipertensiunea arteriala denumita Masoara Pentru a Controla. Aflati mai multe despre efectele hipertensiunii arteriale asupra inimii si a celorlalte organe din aceasta emisiune realizata impreuna cu reputatul cardiolog Eduard Apetrei.

Campania ”Măsoară pentru a controla” se înscrie în rândul programelor naţionale de prevenţie şi tratament privind hipertensiunea arterială ca factor de risc al bolilor cardiovasculare, fiind destinată publicului de 30-60 ani. Principalele scopuri ale programului sunt informarea şi sensibilizarea, atât a publicului larg cât şi a autorităţilor responsabile cu politica sanitară, asupra importanţei cunoaşterii tensiunii arteriale. Obiectivul final al campaniei este creşterea ratei pacienţilor hipertensivi diagnosticaţi şi trataţi corect.

În prezent, se estimează că în România există 5-7 milioane de hipertensivi. Conform studiilor de specialitate, hipertensiunea arterială este prezentă la 40% din populaţie, dintre aceştia, mai mult de jumătate fiind pacienţi nou-diagnosticaţi. Foarte mulţi hipertensivi au fost descoperiţi înainte de a împlini vârsta de 40 de ani. Principalii factori care determină apariţia hipertensiunii arteriale sunt modul de viaţă stresant, sedentarismul, consumul ridicat de sare, alcoolul, vârsta sau ereditatea.

Hipertensiunea arterială este un factor de risc major al bolilor cardiovasculare, dar şi al accidentelor vasculare cerebrale, fiind foarte periculoasă, deoarece adesea, nu prezintă niciun semn sau simptom alarmant. Menţinerea controlului valorilor tensionale normale este esenţial în condiţiile în care bolile de inimă şi accidentele vasculare cerebrale sunt printre primele cauze de deces din lume.

Boala varicoasă reprezintă o afectare a pereţilor vasculari ai memembrelor inferioare. Principalele simptome ale aceste afecţiuni sunt senzaţia de durere şi greutate la nivelul picioarelor, însoţită de apariţia dilataţiilor varicoase la subnivelul genunchiului.

Prof. dr. Ruxandra Răşcanu, Universitatea din Bucureşti

Una din cauzele crescute ale diabetului este stilul modern de viaţă. Include două elemente foarte bine precizate şi distincte:
1. Aportul caloric crescut şi dezechilibrat – cresc foarte mult lipidele animale faţă de lipidele vegetale
2. A scăzut gradul de activitate fizică - surplusul de energie rămasă necunoscută se depozitează sub formă de depozite de trigliceride în ţesutul adipos şi de aici, obezitatea. Obezitatea este premergătoarea patologiei diabetice şi apoi a celei cardiovasculare.

Analizele necesare pentru diagnosticarea diabetului: o simplă glicemie
Este necesar, de asemenea, un profil mic lipidic ce constă în: măsurarea trigliceridelor, colesterolului şi HDL colesterol(colesterolul bun)
Populaţia trebuie să îşi facă în mod curent profilul lipidic. La cei la care se vor identifica tulburări, trebuie să beneficieze de o analiză mai detaliată, unde vor mai apărea: acidul uric, tensiunea arterială, înălţimea şi greutatea.
Cu cât eşti mai în vârstă, ritmul trebuie să fie mai des. Orice creştere în greutate trebuie avută în vedere, iar orice scădere în greutate poate însemna declanşarea unui diabet mai agresiv. La persoanele sub 50 de ani poate fi la doi ani, la persoanele peste 50 de ani - anual, iar la persoanele la care au fost găsite mici modificări, la 6 luni.
A apărut noul medicament revoluţionar pentru diabetul zaharat tip II: Inhibitorii de Dipeptidil Peptidază – Januvia- este o nouă clasă care are o bază fiziologică interesantă deoarece în intestin este secretat un hormon care anunţă pancreasul şi-l susţine funcţionând, susţinându-i chiar vitalitatea şi regenerarea. Este o enzimă care inhibă şi distruge acest hormon şi medicamentul blochează această enzimă astfel încât acel glucagon acţionează în mod fiziologic asupra celulei beta pancreatice de care depinde reglarea glicemică şi apariţia diabetului zaharat. Januvia poate fi inclusă în moleculele vieţii.
Plantele care se găsesc în produs sunt: afinul, dudul alb, păstăile uscate de fasole, ciumăreala.
Pentru prevenirea diabetului există o serie de recomandări precum: mişcarea în fiecare zi, mâncarea cât mai puţină şi sănătoasă, aer curat.

Fără compatibilitate între donator şi pacient nu se poate efectua prelevarea de organe. Nu se poate pune un organ unui pacient căruia nu îi este compatibil, deoarece face reject, iar rejectul nu poate fi stăpânit. În momentul în care familia este de acord se declanşează un procedeu de căutare a primitorilor. Imediat este scanat din punct de vedere imunologic pacientul, respectiv donatorul, iar prin intermediul calculatorului se caută compatibilitatea cea mai bună din cadrul persoanelor aflate pe listele de aşteptare.
După ce este identificată compatibilitatea sunt căutate persoanele şi aduse în cel mai scurt timp la spital pentru efectuarea procedurilor de transplant. De obicei sunt aduse mai multe persoane pentru că anumite teste trebuie repetate chiar înaintea transplantului şi atunci trebuie aduse mai multe perechi de persoane pentru ca, dacă la un anumit primitor nu mai corespund criteriile de compatibilitate sau nu se află în situaţia de a primi un organ să-l primească altcineva care are compatibilitatea imunologică apropiată cu cel ales iniţial. Alegerea primitorului se face strict pe criterii medicale de compatibilitate. Nu există o ierarhie pe lista de aşteptare pe lista de aşteptare. Există o listă de aşteptare din cadrul căreia se aleg persoanele compatibile, indiferent pe ce poziţie sau număr ar fi făcute acolo. Nu există poziţie ierarhică pe lista de aşteptare. Cei care stau mult pe listele de aşteptare stau aşa din cauză că nu se găseşte donatorul cu organul compatibil. Prelevarea de organe este frecventă; 60 de donatori sunt aflaţi în moarte cerebrală şi au nevoie de prelevarea de organe, iar numărul se dublează anual.
 

Conf. dr.Carmen-Michaela Creţu, medic primar boli parazitare şi tropicale

Toxoplasmoza - Toxoplasmoza Congenitală - Partea a II-a

Conf. dr.Carmen-Michaela Creţu, medic primar boli parazitare şi tropicale

Toxoplasmoza congenitală este considerată una din cele mai frecvente cauze ale anomaliilor congenitale şi ale mortalităţii prin infecţii. Este denumită toxoplasmoza prenatală . Toxoplasmoza congenitală apare în majoritatea cazurilor dacă femeia se infectează (pentru prima dată) în cursul sarcinii respective. Riscul de transmitere a toxoplasmozei congenitale creşte o dată cu evoluţia sarcinii, dar consecinţele asupra fătului sunt cu atât mai severe cu cât infecţia se produce mai devreme în sarcină. Gravitatea toxoplasmozei congenitale depinde de tipul infectării (dacă este prima dată când gravida se infectează cu Toxoplasma gondii sau este o reactivare a unei infecţii mai vechi), momentul în evoluţia sarcinii în care se produce infectarea şi competenţa sistemului imunitar al mamei. Mama poate fi asimptomatică. Infectarea precoce, în jurul a 2-3 luni de sarcină, practic când are loc organogeneza, este foarte gravă, putând apărea avort spontan, moartea fătului la naştere sau leziuni importante neurologice şi oftalmologice, hidrocefalie sau microcefalie, calcificări intracraniene şi corioretinita cronică. Dr. Carmen-Michaela Creţu afirmă că dacă infecţia cu Toxoplasma se produce în cel de-al treilea trimestru de sarcină, copilul se poate naşte viu, dar poate manifesta icter, hepatosplenomegalie, retard psihomotor sau manifestări oculare (strabism, orbire, cataractă) şi hepatice.

Toxoplasmoza - Analize medicale - Partea a III-a

Conf. dr.Carmen-Michaela Creţu, medic primar boli parazitare şi tropicale

Primul pas în depistarea toxoplasmozei este screeningul. Anticorpii IgG şi IgM pentru toxoplasmă trebuie testaţi înainte de sarcină sau cât mai rapid în sarcină. Anticorpii IgG pozitivi şi IgM negativ demonstrează prezenţa imunităţii şi nu este necesară repetarea testelor în cursul sarcinii. Imunoglobulinele M, E, A sunt semnul unei infecţii acute, iar cele de tip G reflectă în general o infecţie cronică. Dacă imunitatea este absentă (IgG negativ) testarea se va repeta la intervale de 8-12 săptămâni. Dacă la prima determinare în cursul sarcinii se depistează atât IgG pozitiv şi IgM pozitiv pacienta este suspectată de o infecţie activă. Totuşi, având în vedere faptul că anticorpii IgM pot persista până la un an de la infecţie, diagnosticul de toxoplasmoză activă este dificil de pus şi necesită determinări de IgG cantitativ în dinamică precum şi confirmarea pozitivităţii IgM prin cel puţin 2 metode (eventual determinarea să fie cantitativă!). Dr. Carmen-Michaela Creţu ne spune că diagnosticul toxoplasmozei congenitale se poate determina şi cu ajutorul unei puncţii de lichid amniotic sau de sânge fetal la femeia gravidă. Există laboratoare specializate, la care femeia care reprezintă risc de a contacta infecţia în timpul sarcinii ar trebui să meargă să facă analize mai amănunţite, de confirmare, care estimează riscul de transmitere.

Toxoplasmoza - Tratament şi prevenire - Partea a IV-a

Conf. dr.Carmen-Michaela Creţu, medic primar boli parazitare şi tropicale

Dacă boala e depistată în timpul sarcinii şi sarcina este avansată, ne spune Conf. Dr. Carmen-Michaela Creţu, singura soluţie este urmarea unui tratament antiparazitar pentru toxoplasmoză, dar acesta depinde de vârsta sarcinii. Până la 24-26 de săptămâni, singurul antibiotic care se poate lua este Rovamicina, care împiedică transmiterea 60-70%, dar nu vindecă leziunile care s-au produs deja. Dupa 26 săptămâni se mai poate administra Pirimetamina în anumite condiţii, cu monitorizarea hematologică a mamei. Aceste tratamente trebuie conduse de medicul specialist, atât doza, cât şi durata tratamentului. Dacă femeia nu este gravidă, medicamentul de primă linie este Pirimetamina, dacă nu există alte contraindicaţii hematologice. În general, Pirimetamina trebuie asociată cu o sulfamidă sau un alt antibiotic, depinzând de celelalte analize efectuate de pacient. Este deosebit de important ca tratamentului toxoplasmozei să i se asocieze şi un tratament pentru întărirea sistemului imunitar. Metode de prevenire a toxoplasmozei: evitarea contactului cu pisicile, cu solul murdar, hrana trebuie pregatită la o temperatură mai mare de 63-71 grade Celsius, spălarea fructelor şi legumelor foarte bine înainte de folosire, nu gustaţi carne crudă sau insuficient preparată, evitaţi contactul cu carnea crudă şi nespălarea corectă a ustensilelor, spălaţi bine mâinile după manipularea cărnii, purtaţi mănuşi dacă lucraţi în grădină, femeile gravide trebuie să evite curăţarea cutiilor cu dejecte de pisică.

Toxoplasmoza - Aspecte generale - Partea I

Dr. Rodica Tănăsescu, preşedinte AMF-B

Dr. Rodica Tănăsescu ne explică ce reprezintă clasa antiinflamatoare şi în câte tipuri se împart: steroidiene şi nonsteroidiene. Antiinflamatoarele steroidiene se referă la preparatele cortizonice, iar nonsteroidiene la restul. De asemenea, ne sunt prezentate în ce afecţiuni sunt indicate antiinflamatoarele steroidiene şi ce efecte adverse pot rezulta dacă nu sunt luate doar la recomandarea medicului şi pe cură scurtă. Antiinflamatoarele nonsteroidiene sunt importante deoarece sunt recomandate în afecţiuni curente şi larg răspândite – dureri reumatice, dureri articulare, stări febrile, dureri de cap, de dinţi şi dureri menstruale, dar au şi acestea contraindicaţii. Sunt prezentate câteva tipuri de antiinflamatoare nonsteroidiene, de la banalul paracetamol, la diclofenac, ibuprofen şi până la cele de generaţie mai nouă (ex.nimesulide). Antiinflamatoarele nonsteroidiene sunt iritante la nivelul traictului gastro-intestinal şi de aceea trebuie administrate cu atenţie, pe cură scurtă şi întotdeauna însoţite de un tratament de protecţie a stomacului.

Ing. chim. drd. Daniela Raiciu, dir. marketing Hofigal

Celulita este un termen care se referă la grăsimea cu aspect neplăcut de sub piele şi la excesul de fluide din ţesuturi, fapt care cauzează denivelări ale epidermei. Celulita este o dereglare a schimbului de substanţe, prin acumularea sub piele a grăsimilor şi a rezidurilor toxice. În 12% dintre cazuri celulita apare în perioada de pubertate, 25% din cauza consumului de anticoncepţionale, 20% în timpul şi după sarcină şi în 25% în perioada de menopauză. Astfel, se poate afirma că celulita apare frecvent în perioada “exploziilor hormonale”. Alte cauze ale apariţiei celulitei sunt: factorii genetici, fumatul, cafeaua, alcoolul. Există 4 stadii de formare a celulitei: în primul stadiu pielea este uşor atacată, are un aspect fin de coajă de portocală şi se poate preveni încă prin suplimentele alimentare; în cel de-al doilea stadiu chiar şi în poziţia culcat apare aspectul de celulită sub formă de moviliţe; ultimele trei stadii sunt grave, al patrulea devenind chiar ireversibil. Tratamentul celulitei se poate face prin administrarea de gemoderivate (mesteacăn alb, castan dulce, fag, frasin, lemn câinesc) şi prin adoptarea unui regim de viaţă sănătos: consumul a 2l de lichide zilnic, consumul de fructe, legume, mers pe jos 30 de minute zilnic şi efort fizic regulat, administrarea unor suplimente alimentare (spirulină, coenzima Q10, ulei de cătină). Gemoterapia, ca ramură a bioterapiei, este o metodă de tratament al cărei specific este folosirea extractelor din ţesuturi vegetale embrionare proaspete – ţesuturi meristematice (muguri, ramuri tinere, scoarţa ramurilor tinere, seminţe, plantule). În afara acestor măsuri interne de vindecare, ne spune d-na Daniela Raiciu, trebuie adăugat şi un tip de îngrijire externă prin masaj sau aplicarea de geluri cu ulei de mentă, ulei de salvie, extract de castan etc.

Dr. Simona Andreescu şi ing. chim. Ştefan Manea, director general Hofigal

Prevenirea cancerului de col uterin prin medicină naturală, reprezintă un tratament adjuvant de nădejde în prevenirea şi combaterea acestui tip de cancer, graţie principiilor active conţinute de produse, ce stimulează sistemul imunitar, al ţesuturilor (prin oxigenarea lor) şi cel intercelular. În plus, produsele conţin o serie de substanţe naturale, cum ar fi flavonoidele, polifenolii, antioxidanţii, vitaminele (C, E) şi alte substanţe imuno-modulatoare.

www.hofigal.eu

Disfuncţia erectilă este o disfuncţie sexuală şi reprezintă incapacitatea persistentă sau recurentă a unui barbat de a obţine şi menţine o erecţie suficientă pentru a realiza sau finaliza actul sexual. Disfuncţiile erectile sunt frecvente şi se pot trata în aproximativ 95% din cazuri. Dr. Valentin Voinescu ne explică că disfuncţiile erectile pot avea mai multe cauze: psihice sau somatice. Fumatul, consumul de alcool şi obezitatea sunt cauze majore ale apariţiei disfuncţiei erectile şi ale agravării acesteia. Tratamentul impotenţei se stabileşte în funcţie de cauzele acesteia. Există mai multe opţiuni: tratament psihologic, tratament medicamentos. Sildenafilul, un medicament oral pe care bărbatul trebuie să-l ia cam cu o oră înaintea contactului sexual, a devenit un tratament obişnuit pentru mulţi bărbaţi impotenţi. Bărbaţilor a căror impotenţă se datorează unor deficite hormonale, le poate fi utilă administrarea hormonilor sintetici. Hormonii nu sunt prescrişi de obicei decât dacă medicul are dovadă că nivelurile acestora sunt scăzute şi cauza acestui lucru este bine stabilită. Cei care prezintă antecedente de cancer de prostată nu primesc, în general, injecţii sau pastile hormonale, deoarece hormonii masculini pot accentuă creşterea celulelor canceroase.

www.gralmedical.ro