Astăzi se împlinesc trei ani de la cea mai mare tragedie din România postdecembristă. În noaptea de 30 octombrie 2015, a avut loc incendiul din clubul Colectiv, declanșat în timpul concertului cu acces liber al unei trupe rock autohtone. Incendiul s-a soldat cu 64 de persoane decedate (din care 26 în incinta clubului) și 186 de persoane rănite (din care 146 spitalizate), depășind ca amploare accidentul aviatic de la Balotești din 1995, soldat cu decesul a 60 de persoane. Cauza incendiului a fost aprinderea spumei acustice în urma focurilor de artificii din timpul concertului. Focul s-a extins foarte repede în toată încăperea și a provocat decese prin arsuri, asfixie, intoxicație cu monoxid de carbon și alte gaze toxice rezultate din combustia buretelui poliuretanic.

 

Colectiv – tragedie națională

 

Ministrul de interne de la acea vreme a instituit Planul roșu de intervenție. În zilele următoare, prim-ministrul și primarul sectorului în care se afla clubul au demisionat în urma protestelor, după ce s-a făcut public faptul că clubul Colectiv funcționa fără avizul pompierilor pentru securitatea la incendii sau spectacol pirotehnic. Trei zile de doliu național au fost decretate de Guvern în urma tragediei.

În ziua incendiului, la fața locului au intervenit 75 de autospeciale ale ISU București-Ilfov, din care două spitale mobile și 57 de autospeciale de la Ambulanță și SMURD, cărora li s-au alăturat trei echipaje de descarcerare, 11 echipaje cu apă și spumă pentru stingerea incendiilor, mașini ale Poliției și Jandarmeriei. Cei mai mulți răniți au fost internați la Spitalul Clinic de Urgență București (50). Multe victime au fost trimise și la Spitalul Clinic de Urgență de Chirurgie Plastică și Reparatorie (27), Spitalul Universitar București (25) și Spitalul Clinic de Urgență „Bagdasar-Arseni” (24), restul fiind internate la Spitalul Universitar de Urgență Miliar Central „Dr. Carol Davila”, Spitalul Clinic Colțea, Spitalul Universitar de Urgență Elias, Spitalul Clinic de Urgență „Sf. Pantelimon”, Spitalul Clinic de Urgență „Sf. Ioan” și Spitalul Județean Ilfov. În primele ore de după incendiu, la spitalele care au primit răniți au fost duse aparate de ventilație care nu erau folosite de alte unități medicale. Și societatea civilă s-a mobilizat, prin donarea de sânge, oamenii fiind prezenți la centrele de donare zile și chiar săptămâni la rând.

 

Ajutor din străinătate

 

Pentru sistemul de sănătate românesc, incendiul a fost mai mult decât o provocare. Spitalele noastre au făcut față cu greu numărului mare de răniți. O parte din victime au fost trimise ulterior în străinătate, pentru a primi o îngrijire adecvată cazurilor de mari arși. La zece zile după tragedie, în spitalele din țară mai rămăseseră internați 76 de răniți, 24 dintre ei în stare gravă. În străinătate au fost trimiși 34 de răniți, din care doi au ajuns în Austria, opt în Olanda, opt în Belgia, doi în Germania, nouă în Marea Britanie, trei în Israel, unul în Norvegia și unul în Elveția. Șase din victimele transportate în străinătate au decedat.

Ministerul Sănătății a plătit transferurile în străinătate și, ulterior, kinetoterapia pacienților arși, dar au fost înființate și organizații non-guvernamentale care să ajute victimele în procesul de transfer și ulterior. Spitalele din țările vest-europene au făcut pentru victimele din Colectiv ceea ce spitalele noastre nu au putut face, oferind condiții mult mai sterile de îngrijire a bolnavilor arși decât există la noi. În plus, acestea au asigurat recuperarea pe termen lung a pacienților, costisitoare, asiduă și uneori trecută cu vederea în sistemul nostru sanitar.

Sute de mii de euro a cheltuit ministerul pentru spitalizarea bolnavilor în străinătate și sume importante sunt încă cheltuite pentru kinetoterapia răniților din Colectiv, realizată în afara granițelor, pentru că România nu are suficienți kinetoterapeuți. România nu are nici spitale pentru arși și nici condiții sterile sau barocamere pentru pacienții cu arsuri importante. Dacă ar fi avut toate acestea, pacienții răniți grav la Colectiv ar fi fost tratați corect în țara lor, lângă familiile lor, iar România nu ar fi pompat bani în sisteme de sănătate din străinătate.

 

Câteva promisiuni și niciun plan concretizat

 

În timp, după tragedia Colectiv, s-au schimbat guverne, s-au renovat secții de spitale, s-au crescut salariile personalului medical. Nu s-a făcut însă nicio investiție majoră pentru pacientul mare ars. Planurile autorităților încă nu sunt funcționale pentru a gestiona mai bine o situație asemănătoare – dacă ea va apărea în viitor.

Oficialitățile au închis, acum doi ani, secția de terapie intensivă a Spitalului de Arsuri, pentru renovare, după ce pe pereții secției au fost găsite bacterii multirezistente. Ulterior, un ministru al sănătății s-a declarat deranjat de insistențele Centrului Operativ pentru Situații de Urgență referitoare la tratarea pacienților arși, care se realizează cu greu, pentru că nu există centre. El a promis atunci înființarea a două centre pentru arși în București și a câte unui centru în Timișoara, Târgu Mureș și Iași. Discuția pentru construirea acestora s-a terminat chiar în faza studiilor de fezabilitate, pentru că centrele nu au mai fost înființate.

 

Terapia intensivă a bolnavilor terminali și câteva întrebări fără răspuns

 

În trei ani de zile, centrele pentru arși nu au fost înființate, nu s-au făcut investiții importante pentru marii arși și încă suntem pe primele locuri în Europa în privința infecțiilor nosocomiale. Nici serviciile de recuperare a pacienților care au trecut prin astfel de tragedii nu s-au dezvoltat, răniții din Colectiv continuându-și recuperarea în afara granițelor.

România nu ar avea nici acum suficiente locuri în sistemul de stat ca să trateze pacienți numeroși în stare gravă, în cazul unor dezastre colective. În schimb, România cheltuiește sume mari de bani folosind secțiile de terapie intensivă pe post de centre de paliație. Internarea bolnavilor terminali în secțiile de terapie intensivă nu doar că nu le aduce niciun beneficiu, dar le prelungește o existență artificială în starea de suferință atroce.

Nu știm cât din aceste fonduri alocate internării cazurilor terminale în secțiile de terapie intensivă ar putea fi folosite ca investiții pentru cazurile disperate, dar care mai au o șansă. România nu are servicii de paliație sau are prea puține și de multe ori acestea nu sunt gratuite. Dar cum influențează lipsa serviciilor de paliație restul sistemului medical și cum împiedică dezvoltarea celorlalte secții nu știm. Cât de mult ar putea să permită paliația dezvoltarea restului sistemului de sănătate este doar o întrebare la care cu siguranță nu vom găsi prea curând un răspuns.

Ultimul update: 30 octombrie 2018

Autor:

Otilia Reguș-Seserman

Otilia Reguș-Seserman este medic rezident ATI și jurnalist în domeniul sănătății.